Mihai BUZNEA
Simt că e momentul să se facă o revoluție în sistemul penitenciar românesc. Una de structură. Fundamentală. Care să schimbe concepte, mentalități, soluții. Dacă mi se acceptă propunerile ce urmează, am toate șansele de a ajunge în paginile Guiness Book, să fiu citat în prelegerile de drept penal de la marile universități ale lumii sau / și în culegerile de drept aplicat și cazuistică. De ce nu, chiar și laureat al Premiului Nobel pentru curaj și originalitate.
Dar, să lăsăm deocamdată deoparte ce ar putea fi și să ne întoarcem la ceea ce este. M-am hotărît: vreau să scap de griji și să-mi trăiesc în tihnă traiul pe care-l mai am; mult, puțin, nu contează! Ideea-i importantă. Cum pot reuși așa ceva? Devenind pușcăriaș cu arest la domiciliu. Asta-i noutatea care poate declanșa revoluția în sistem! Simplu ca bună-ziua! Renunț la pensie și trec în custodia statului cu masă, casă și toate daravelile. În schimb, mă angajez să fiu cuminte, ascultător și să nu creez probleme „organelor”. De unde mi-a venit în minte o asemenea trăznaie? Stați, nu vă grăbiți să o catalogați, fiindcă chestia e demențială, zău așa! Patentul aparține unui secretar de la MMSS (ați ghicit, bravo, e într-adevăr Ministerul Muncii și Solidarității Sociale) care anunța zilele trecute, într-o conferință de presă, noile plafoane ale alocațiilor zilnice de masă pentru diversele categorii sociale de beneficiari: 40 000 de lei pentru copiii din centrele de ocrotire a minorilor, 32.000 de lei pentru bătrînii din cămine și, atenție, 75.000 de lei pentru un deținut. Măi, să fie, nu se poate, am sărit ca ars la auzul veștii. Ia să-mi calculez eu, care va-să-zică, nivelul de trai personal, în oglindă cu cel al pușcăriașului, să văd care-i mai nașpa. Scot degrabă PC-ul, tot personal, cu alimentare directă de la becul de 70 W din sufragerie (lumina puternică strică ochii, nu-i așa?) și încep să adun: atîta întreținerea, telefonul, cablul, impozitul pe locuință, bomboanele și hubba-bubba pentru nepoată, cizmarul, croitorul, bașca doctorul și pastilele. Fac totalul. Mă ia cu călduri de la picioare spre cap. Pentru mîncare (nu și băutură, la mine e prohibită din cauză de motiv de boală și pungă goală) îmi rămîn exact 987.773 de lei. Împart această sumă fabuloasă la 30 (în lunile cu 31 programez o zi de post negru, cu apă chioară și pîine uscată, recuperată, seara) și rezultă exact 32.292 de lei pe zi. Ăsta-i adevărul! Ați auzit dumneavoastră de vreun loc în lumea asta mare în care 32.292 să fie egal cu 75.000? Dacă da, spune-ți-mi-l și mie ca să-mi fac formele pentru azil politic. Pînă primesc răspunsul, nici că mă clintesc din loc! Să nu pierd, însă, ideea. Rețeta la care mă gîndesc pentru mine poate fi valabilă și pentru tine, cel ce-mi citești produsul de față. Plătești taxe și impozite fel de fel? Da! Ai trebuințe de tot felul pe care nu ți le oferi dacă nu scoți paraua din buzunar? Ai! Și ai de unde să le dai? Nu-mi răspunde, le-am socotit tot eu și-ți spun că sigur nu le ai! Păi cum! Mîncarea unui deținut face, așadar, taman 2.250.000 de lei lunar (nu pe lună). De la 1 ianuarie anul viitor, salariul minim brut pe economie (de care au parte, halal parte! cei mai mulți dintre români) va crește la 2.500.000 de lei, minus impozitul, iar pensia medie de asigurări sociale, pentru vîrstă și vechime completă în muncă, va ajunge, la 31 decembrie a.c., la 2.176.000 de lei. Ia spuneți-mi, de cîte ori pe zi veți putea duce lingura la gură cu banii ăștia, asta dacă sînteți singur pe ei, nu și cu niscai soție ori bunici? Uite că v-am lăsat fără replică. Dacă faceți cum zic eu, dilema-i rezolvată: scapi de griji, mîncarea-ți vine singură, cu 75.000 pe zi o ții numa-n ospețe, trai pe vătrai! Scapă și pușcăriile de clienți, că tot sînt prea pline de aglomerate ce sînt, scad și cheltuielile „de regie”, bugetul se despovărează, toată lumea-i mulțumită, apare o nouă categorie socio-profesională, gardienii itineranți, iar clădirile penitenciarelor pot fi convertite în cazinouri. Miracol, nu altceva!
– Rîndurile de mai sus, începînd cu titlul, sînt doar un pamflet. Ele nu au nimic comun cu realitatea românească. Dacă ceva, totuși, „se pupă”, faptul nu se datorează decît purei întîmplări, pe care autorul nu avea cum să o intuiască.
Lasă un răspuns