• controlorii trag chiulul, iar șoferii fac ce vor mușchii lor
O zi toridă, cum de mult nu am mai avut parte. Pornesc în documentare, pentru început, pe traseul lui 18. Taxatoarea e pe felie. Înarmată cu o monedă, bate energic în placaj. După fiecare stație aplică clasicul text „Cine nu are abonament să cumpere bilet. Băiatul!!! Tu! Ce te uiți așa la mine? Ai abonament? Hai, banul și la bilet…”. La rîndul lui, apelatul scoate sictirit o bacnotă de zece mii și o aruncă sub ochii cît cepele ai taxatoarei. Ieșită învingătoare, femeia aruncă priviri superioare în întreg autobuzul. În traducere liberă ar însemna: „Altul la rînd”. Fiecare, însă, își vede de treaba lui. În spatele meu se înfiripă o dicuție între două tinere. Tema? „Știi tu că a venit Sorana din Italia? Să vezi ce figuri pe ea… Dar stă puțin și pleacă”, spune una dintre ele, fluturîndu-și cîrlionții. Sună un mobil. Nu se sinchisește nimeni să răspundă. După cîteva minute, același ton de apel. Nici o reacție. Telefonul insistă. În sfîrșit țîrțitul este întrerupt de vocea subțire a unei domnișoare din spatele meu. „Sînt în autobuz. Am treabă. Îți fac un beep mai încolo”, răspunde sec, după care adaugă către prietenă „E jenant să vorbești în autobuz la mobil. Mă face să mă simt lefteră”. Fără comentarii. În stația din Piața Centrală, lume cît cuprinzi cu ochii. La cîțiva metri, un bărbat încărcat cu două plase arhipline aleargă optimist spre autobuz. Ghinion. Ușile i se închid în față. Izbește sacoșele de pămînt și ridică mîinile reproducînd o scenă a la BUG Mafia. Din cele peste 15 persoane care s-au urcat, doar patru cumpără bilet. Restul, chipurile, au abonament. Surprinzător, taxatoarea nu comentează. De la un difuzor răbufnesc cîteva note muzicale chinuite. Nu se înțelege nimic, dar întreg autobuzul vuiește. Ajungem în stația Tic-Tac. Un bătrîn, ce se deplasa cu ajutorul cîrjelor, dă să coboare. Nu mai are timp, că autobuzul pornește în trombă. Ușile îi prind cîrjele, iar el stă atîrnat pe trepte. În zadar țipă taxatoarea la șofer. Acesta nu aude și își vede de condus. Într-o secundă, ai senzația că te afli într-o tribună de stadion. „E nebun. Oprește, dom’le. Dă muzica mai încet!”, auzeai din toate părțile. Într-un tîrziu, mașina se oprește. Săracul om, după ce trece prin chinuri inutile, reușește să coboare. Trecem și de următoarea stație și nici urmă de controlori. „Poate la următoarea”, îmi spun în gînd. Intru în vorbă cu taxatoarea. „Dimineața nu e așa nebuneală. La prînz e iadul pe pămînt. Dacă nu vin controlorii am eu ac de cojocul lor” spune ea. Cum? Nu a vrut sub nici o formă să-mi dezvăluie „rețeta”. E secretă… Ajungem la capătul liniei și situația nu se schimbă cu nimic. Urc într-un 22. „Ce te uiți? Hai, urcă o dată!”, mă ia la zor șoferul. Îmi permit să-l întreb ce-i cu graba asta. „Ai spus ceva? Uite că mă grăbesc, care este problema?”, răspunde pe un ton nervos. Taxatoarea, în schimb, e foarte calmă. Privește absentă pe geam. Nu e genul istericalelor. În stația de la Mașini Unelte, șoferul nici nu se complică să oprească, cu toate că erau oameni. Un bărbat, cu un geam în mînă, cedează nervos și aplică un șut bordurii. Cred că s-a săturat de cîte țepe a luat parte. După tot haosul din autobuz, urcă și un cerșetor cu un carton agățat de gît inscripționată îmbîrligat: „Nu am familie, nu am casă”. Această frază e reprodusă și pe acorduri muzicale. Sătui de problemele lor, oamenii îl repezesc. Văzînd că nu o scoate la capăt, la următoarea stație coboară. După cîteva ore de călătorit cu mijlocul de transport în comun, cobor și eu. O concluzie? La orele amiezii poți circula „pe blat”, fără emoții, să trăiești senzații tari. Și, dacă ai norocul să nu dai peste o taxatoare „mama zbirilor”, poți să te declari călător mulțumit. (Ioana PEPELIA)
Lasă un răspuns