Vînătoare „la picior”
Prin anii ’50, platoul de deasupra Moineștiului, spre Poduri, era raiul vînătorilor. O vegetație de stepă, cu multe tufe de scaieți, un fel de ciulini ai Bărăganului, năpădise mari suprafețe de teren, lucru destul de curios și inexplicabil pentru oamenii din zonă, dar extrem de benefic pentru fauna cinegetică cu blană. În special iepurii se înmulțiseră foarte tare, formînd adevărate colonii și atacau în cohorte devastatoare grădinile de legume și fînațurile cu trifoliene. Deveniseră oaspeți obișnuiți ai caselor de pe coastele pîrîului Gâzu, de la marginea orașului. Vorba unuia, mai mucalit, de un umor cam grosier: stai pe vine, la umblătoare, cu pușca-n mînă, urecheatul n-are cum să nu apară, și-l dai într-o clipită cu roatele în sus. Te-ai ales cu friptura. Sigur, nu era chiar așa, dar un sîmbure de adevăr, cît cel de caisă, tot era în spusele lui. Din noiembrie, cînd începea sezonul, și pînă pe la sfîrșitul lui februarie, mai că nu era casă din care să nu răzbată aromele inconfundabile ale cărnii la cuptor împănată cu slănină și asezonată cu mirodenii care de care mai ispititoare.
Iată că m-am luat cu amintirile și cu poftele și m-am îndepărtat de întîmplarea, rămasă la fel de proaspătă în memorie, de parcă s-ar fi petrecut ieri-alaltăieri. Așadar, prima zi la iepuri. Într-o sîmbătă dimineață. Cam geroasă și cu zăpada ca un fel de brumă. Pe vremea aceea se practica, pentru că era permis, vînatul ” la picior”. Singur, sau în tovărășie cu doi-trei ortaci, însoțiți de cîte-un prepelicar. Musai trebuia să-l ai, făcea normă dublă: prima, scotocirea prin scaieți, scotea urechiații la vedere, după care se repezea prin tufele numai ace și spini, de unde recupera vînatul împușcat și ți-l depunea apoi, cuminte, la picioare. Partener de aur, nu altceva! Plec, așadar, la o partidă, cu un coleg de serviciu. În urma noastră, la o aruncătură de băț, alt grup, mai numeros, erau vreo cinci-șase, veseli nevoie mare. Mă, îi zic amicului, nu-i a bună, ăștia ne coc ceva! Mare minune să nu ne-o plătească Șugubățu’ pe aia de toamna trecută, cînd le-am suflat șoldanul de sub nas! Ne vedem de drum croind poteci prin neaua subțire. Ajungem la locul de unde porneam, de obicei, vînătoarea. Ortacii, după noi, la doar cîțiva pași, în coastă. Încărcăm puștile și începem bătaia, huo și tio, zi-i bă, mă rog, tot repertoriul. Potaia, dornică după atîta stătut, scormone tufele de scaieți, în căutarea urecheaților. Ceva, ca o adiere ușor vălurită, începe să se observe. Asta-i, am pus-o de-un proțap! Amicii, tot pe lîngă noi, cu ochii mai mult la ce facem decît la bătaia lui iepurilă. Și deodată, exact în fața noastră, s-arată dihania: un ditamai șoldan fugea de mînca pămîntul, ca scăpat din țeava tunului. Pun pușca la ochi, îl iau în cătare, slobod cartușul, care face un zgomot puternic – pulbere vie. Cade trăsnit. Sînt bun, ce mai, lovitură de maestru, și trag un chiot. Fug după captură, o recuperez și încep cercetarea. Ceva nu-i în regulă, îmi zic, iar în spatele meu o explozie de rîs sănătos îmi confirmă bănuiala. Asta-i, ochii! Doi ochi sticloși, ochi ca de pisică. Pipăi pieptul iepurelui, dau de cusătură, bag două degete și trag. Pielea pîrîie și se desface, eliberînd cadavrul unei pisici galben-maronii. Ăsta-mi era trofeul, un motan în blană de șoldan! Mi-o făcuseră amicii. Rîd și eu de glumă, în timp ce oagării îmi întind plosca cu rachiu, din care trag o dușcă zdravănă. De împăcare. Apoi ne continuăm vînătoarea la picior pînă spre prînz, cînd tolbele ne erau deja pline. Dăm semnalul de adunare buciumînd pe țeava puștii și ne retragem într-un cotlon ferit de vînturi, unde încropim focul vînătoresc, la care ne frigem slana adusă de-acasă și facem analiza sticlelor „cu două lacrimi”, după metoda „gură la gură”. Bineînțeles că subiectul predilect al ironiilor sîntem eu și vînatul meu. Dar nu contează. Rachiul m-a încălzit pe dinăuntru, iar tolba plină îmi susține moralul. Farse nevinovate. Ne despărțim ca de obicei: amici. Spre a ne revedea sîmbăta viitoare, la o nouă partidă de vînătoare „la picior”. (Mihai Buznea)
Lasă un răspuns