Constantin CĂLIN
De douăsprezece săptămîni, mai exact de la 1 iunie, Discovery prezintă, în fiecare sîmbătă, cîte un film despre „Acoliții lui Hitler”: Rommel, Eichmann, Freisler, Bormann, Udet, Keitel ș.a. O colecție de destine eșuate. Cum s-au ales înde ei? Cum s-au ridicat? Cum s-au prăbușit? N-au fost, de la început și pînă la sfîrșit, odioși sută la sută. În biografia fiecăruia au existat elemente interesante, calități remarcabile, momente patetice, dar i-a transformat și i-a distrus vocația de sateliți ai unui soare negru. De la partizanat politic au ajuns la orbire ideologică; de la sentimente camaraderești și manifestări de devotament – la servilism: „lachei”! Ca să strălucească în vîrfurile puterii au devenit umbre. Deși tendențioase în linia lor generală, documentarele la care mă refer au aerul unor meditații asupra istoriei făcute fără patimă, din unghiul unei morale superioare: fanaticii, zeloșii – ne spun ele – își termină viața, aproape întotdeauna, într-un mod penibil, dur, nedemn.
Vacanța mi-a permis să văd, în reluare, și cîteva emisiuni din ciclul „Dilemele istoriei” (România Cultural), atractive prin conținut, nu însă și prin maniera de desfășurare: rigidă, de vechi seminar universitar sau de ședință de „staff”. Moderatorul are un aer distant de distribuitor de teme, iar invitații au, nu o dată, în ciuda titlurilor de academicieni ori de doctori, reacții de școlari ce-și dau ghies unul altuia cînd e să răspundă. De aceea, deși planificate în amănunțime, dezbaterile nu „curg”. Pe deasupra, nici nu prea sînt dezbateri, ci înșirări de puncte de vedere apropiate, de aprobări colegiale a ceea ce au zis antevorbitorii sau, eventual, de completări. Ultima, cea de duminica trecută, a fost o încercare de a puncta cei șapte ani de domnie a Regelui Mihai: septembrie 1940 – decembrie 1947. Spre nefericirea sa, timpul i-a fost neprielnic. Deși „suveran”, Mihai de Hohenzollern n-a prea ieșit din rolul de personaj secundar, cu excepția momentului 23 August 1944. Protagoniștii au fost , înainte și după, Ion Antonescu și Petru Groza. Participanții la emisiune (acad. Dinu Giurăscu, Ioan Scurtu, Ioan Chiper) au făcut mai multe sublinieri demne de reținut, una fiind cea privitoare la acordul quasiunanim al forțelor politice și al populației ca România să intre în război pentru recuperarea teritoriilor răpite de sovietici. Jurnalele cinematografice din epocă, dar și documente de arhivă, atestă proporțiile acestui angajament colectiv. Apropo de aceste jurnale, unele ar trebui comentate mai insistent, făcută „legenda” unor cadre, pentru a recunoaște figurile cuprinse în ele. Nu mai zic că uneori se poate ivi și cîte un material – surpriză, cum a fost jurnalul despre pregătirea Diviziei Tudor Vladimirescu. Apare acolo colecția unui ziar cu titlul „Înainte”. Aș fi vrut ca unul dintre participanți să spună: am văzut-o, publicau cutare și cutare. Deși consacrată Regelui, emisiunea n-a reușit să contureze un portret al acestuia; în schimb, a reușit să lumineze anumite aspecte ale intervalului istoric cît el a stat pe tronul României. O judecată sintetică, mai apăsată, parcă ar fi fost necesară. M-am ridicat din fața televizorului ușor nemulțumit de atitudinea reținută, concesivă, ocolitoare manifestată, în mai mult de o situație, față de cel asupra căruia trebuiau să se concentreze discuțiile.
Episoadele din ultimile săptămîni ale „Spetacolului lumii”, de Ioan Grigorescu, despre Hiroșima și Nagasaki, filmate în 1993 (România Cultural), au fost realmente copleșitoare. Inclusiv, sau mai ales, din punctul meu de vedere, imaginile din muzee, tragice precum și impactul lor asupra vizitatorilor. Simțeai din felul acestora de a merge, de a privi, înfiorarea care le străbătea întreg corpul. Pentru ei istoria n-a murit, cum n-ar trebui să moară nici pentru noi, căci, deși scutiți de asemenea monstruoase orori, n-am dus-o deloc ușor, am trăit spaime peste spaime, grozăvii peste grozăvii.
Sînt un nostalgic al teatrului bun. De aceea continui să urmăresc seria „portretelor de artiști” difuzate de România Cultural. Am astfel ocazia să revăd scene din spectacolele antologice, să mă încînt din nou, după ani sau decenii, de jocul unor mari actori, să observ mai bine decît altădată stilul unor regizori. Unul dintre aceștia din urmă, „fabulos om de teatru”, a fost Sică Alexandrescu, ultimul director important al TNB, cel care l-a descoperit ca dramaturg pe Mihail Sebastian. Sub mîna sa au lucrat, interpretînd pe Caragiale (căruia i-a dedicat o bună parte din viață), pe Goldoni, pe Moliere, pe Gogol sau pe Al. Davila: G. Calboreanu, Ion Finteșteanu, Grigore Vasiliu- Birlic, Radu Beligan și (trecînd peste zeci de alte nume) Alexandru Giugaru (Sandy – Huși, în tinerețe), figură cu adevărat rabelaisiană a teatrului românesc, cum i s-a spus, interpret al lui Jupîn Dumitrache, al lui Pampon, al lui Trahanache etc. Portretul său, reluat în urmă cu două duminici, a fost urmat de cel al lui Petrică Gheorghiu, actor de marcă, inconfundabil, care, între alte roluri, a făcut și un Trahanache memorabil. „Să fii crezut” era un fel de deviză a sa. Cîți îi mai urmează „lecția”? Dar pe a celorlalți maeștri?
Nu pot încheia această cronică despre reluări, fără a menționa încă două dintre ele, ce l-au avut în prim – plan pe Nicolae Manolescu: o „Serată muzicală”, din 1996, și o emisiune „Profesioniștii”, din 2001. Atent cu prestația sa, criticul păstrează totuși, de fiecare dată, un aer firesc. E prompt, mobil, fluent. Serios și jovial, după caz. Vorbește cum scrie, adică foarte bine, nu o dată scăpărător, subliniind cu privirea ori savurînd (prin gestul trecerii limbii pe cerul gurii) propriile-i afirmații cu caracter de paradoxuri, surprinzătoare, ironiile și sarcasmele menite să dezvăluie înaintea observațiilor (sau, cîteodată, acuzațiile) unor adversari. Fie că-l aprobi, fie că nu, te pasionează. Cu o condiție: să vezi în el pe unul dintre marii intelectuali români contemporani.
Lasă un răspuns