Constantin CĂLIN
Citesc în presă sau aud la radio și televizor fraze ca aceasta: „Reprezentanții FMI vin să ia la purificat felul în care Guvernul și-a făcut temele”; „Reprezentanții europeni au tras de urechi autoritățile de la București” etc., și nu-mi pică deloc bine. Cei care le scriu ori le rostesc manifestă, după mine, o voluptate suspectă de masochism. În ciuda unor gesturi de obediență în fața străinătății ale conducătorilor actuali, eu încă mai păstrez iluzia că trăiesc într-o țară independentă. Cum, Guvernul acesteia să fie luat la „puricat” de un contabil sau „tras de urechi” de un funcționar? Conștiința mea nu poate să accepte o asemenea decădere, deși felul în care sînt primiți „revizorii”, cu onoruri mai mari decît rangul lor, îmi arată că, atunci cînd la mijlocul e o chestiune de bani, pentru unii nici o umilință nu pare insuportabilă.
E uimitor cît de ușor sînt lipite și deslipite, în vremea noastră, superlativele. Iată cîteva, culese din presa ultimelor două luni: „David și Victoria Beckam, cel mai frumos cuplu al Marii Britanii”; „Nakata, cel mai frumos bărbat din Japonia”; „Robert Redford, cel mai seducător dintre bărbați”; „Andreea Raicu, cea mai sexy româncă”; „Hagi, cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor” etc. Nu trebuie să ai o minte de raționalist ca să te îndoiești de toate acestea. Din fericire, dictatura lui „cel mai/ cea mai” durează puțin. Peste o săptămînă sau, poate, cel mult, un an, aceleași etichete vor fi atribuite altora. Desigur, la fel de „îndreptățit”, căci – se știe – frumusețea, atracția sînt incomensurabile, iar lucrurile „geniale” din fotbal țin exclusiv de inspirația clipei sau, ca să mă exprim în jargonul profesiunii, de „bulan”, adică de noroc. Banalizarea superlativelor se vede și din apariția prin gazete a tot felul de regi, regine, reginuțe, prinți, prințese, proconsuli, lorzi: „Anastasia Soare, „regina sprîncenelor” de la Hollywood”; „Anastasia Lazariuc, regina fotbaliștilor”; „Shakira, regina muzicii pop”; „Britney Spears, prințesa pop”; „Cristina, reginuța R&B”; „Liviu (L.A.), lordul manelelor” etc. Tot ca un omagiu adus măiestriei și specializării, avem inclusiv pentru export) „regi ai hoților” (cei care pot ilustra cu priceperea lor, în chip eminent, toate îndeletnicirile breslei), „regi ai ai șuților” etc. Cîtă admirație și cîtă ironie e în aceste denumiri nu se poate preciza.
„În Anglia se plătește o mare amendă pentru scuipatul pe jos ori în localuri publice”. Fraza citată e dintr-un articol al dr. N. Lapteș, publicat în „Viața Românească” din 1913. Sancțiunea era însă, probabil, anterioară acestei date. De atunci au trecut 89 de ani iar la noi acest nărav rău n-a fost eradicat. În toate anotimpurile trotuarele sînt inundate de flegme. Corelat cu altele, un asemenea fapt, în aparență mărunt face îndoielnică pretenția noastră de a ne sincroniza, sub toate aspectele, în decursul actualului deceniu, cu Europa.
Nebuniile savanților sînt mai înspăimîntătoare decît cele ale oamenilor simpli. Mi-o confirmă, o dată în plus, un articol despre „demolarea Lunii” ca „leac al marilor suferințe de pe Terra”. Ideea, lansată de cinci oameni de știință ruși, e că, prin distrugerea Lunii, axa Pămîntului se va îndrepta, vor dispărea anotimpurile și se va instaura „o primăvară eternă, binefăcătoare”. La așa ceva s-ar fi gîndit, „încă acum 11 ani”, și un profesor de matematică american. Sînt contrariat, întîi, ca ins care a citit un mare număr de scrieri în care Luna e prezentată sub cele mai diverse chipuri „roze de argint”, „vatră de jăratic”, „lampion”, „stăpînă a mării”. În toate timpurile, Pămîntul a fost gîndit în compania Lunii și existența omului ca sublunară. Mulțime de angajamente sentimentale și morale s-au făcut sub Lună, cu convingerea că ea e eternă: „Cît va fi pe ceruri luna” etc. Sînt contrariat, apoi, ca ins care crede că cea mai perfectă construcție e Pămîntul în actuala lui înclinație. Referitor la Constructor, Isaia (40, 12- 13) întreabă retoric: „Cine a măsurat apele cu pumnul și cine a măsurat pămîntul cu cotul? Cine a pus pulberea pămîntului în baniță și cine a cîntărit munții și văile cu cîntarul? Cine a căutat în adînc Duhul Domnului și cine L-a sfătuit pe El?”, întrebări ce atrag atenția asupra micimii omului, în calculele căruia nu intră nici unul din lucrurile de mai sus, cu atît mai puțin ultimul.
M-am format într-un climat intelectual în care disprețul față de „urechiști” era foarte mare. Asta mi-a creat un soi de neîncredere în propria-mi memorie, cît și obișnuința de a verifica datele și citatele de care nu sînt absolut sigur. Constat însă că, azi, destulă lume nu mai are temeri de acest gen. De pildă, într-o dezbatere televizată, deputatul M.M., cunoscut om de teatru, i-a atribuit lui Mateiu I. Caragiale fraza în care se spune „Sîntem la porțile Orientului” etc., și prin urmare aci orice defecțiune morală e posibilă. E drept, ea figurează în „Craii de Curtea – Veche”, ca moto al întregului volum, dar aparține lui Raymond Poincare, avocat francez ce-a ajuns și prim – ministru: „Que voulez- vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, ou tout est pris a la legere…” Circumstanțele în care a spus-o au fost povestite de Constantin Bacalbașa în „Bucureștii de altădată”. Dar să mai dau un exemplu: lansat în considerații despre muzica ușoară românească actuală, un compozitor (D. L.) a afirmat (la o recentă emisiune „Competiția”), cu genul de siguranță care mie îmi provoacă îndoieli, că „maneaua e dobrogeană” și că „a teoretizat-o Dimitrie Cantemir”! Dacă aș fi fost „moderator”, l-aș fi întrebat, sec: unde? În „Cartea științei muzicii”- nu! În „Curanus” (Sistema religiei mahomedane (- nu! Atunci unde? Mîine, cu același aplomb, unii vor repeta cele prinse cu urechea de la deputat și de la compozitor fără să le pese dacă ei au avut dreptate sau nu.
Puțină etimologie ar ajuta la o mai bună înțelegere a corupției și la schițarea unei istorii a formelor acesteia. Cînd – să zicem – știi că termenul „mită” înseamnă la origine „vamă ” (vechiul slav „myto”), ceva ți se luminează în minte: mita începe de la hotare și continuă în interior. După vameși (funcționari), cei mai vulnerabili la mită sînt judecătorii. Nu întîmplător în „Pravila lui Matei Basarab” se atrage atenția: cade-se judecătorului să fie nemînios, nefățarnic, neloutoriu de mită”. Mita era obișnuită și în biserică, instituție importantă a statului feudal și a celui modern. Resping acuzațiile pe care niște intriganți i le aduceau, într-o scrisoare de o rară demnitate adresată lui Brîncoveanu, Antim Ivireanul spune despre sine: „Mitropolia, n-am luat-o cu sila, nici cu mite, nici cu rugăciuni”, ci, adaug eu, pe merite. Cum se vede, mita e veche. Dar „șpaga”? Dicționarele te trimit, mai întîi, la „spangă”, cuvînt care se întîlnește la Necule, la Ion Ghica, la Caragiale, la Sadoveanu, și înseamnă „baionetă”. Cu sensul familiar, argotic, folosit larg azi, „șpagă” e de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Lexicograful Lazăr Șăianu nu-l include în „Dicționarul universal al limbii române”, totuși l-am întîlnit la un prozator al epocii amintite, Vasile Demetrius, autorul romanului „Orașul bucuriei”: „Vorba lui Rosenberg, manufacturistul: „Nu pentru că sîntem fricoși dăm „șpagă”, dar nu vrem (noi, negustorii evrei -n.m.) să ne punem rău cu autoritățile”. Acest al doilea „Șpagă” provine (după Scriban) din rusescul și sîrbescul „șpag” # buzunar. Ca și mita, inițial, „șpaga” s-a dat, cred, pentru evitarea controalelor, care se făceau, nu o dată, cu … baioneta. Cum? Înțepînd paiele, fînul sau sacul în care ori sub care era ascunsă marfa. Pentru ca lucrul să nu se întîmple, proprietarul ei, cel mai adesea un evreu, umbla la … buzunar!
Lasă un răspuns