Mihai BUZNEA
Ilicitule! Pînă pe la începutul lui ’90, dacă voiai să bagi pe cineva în sperieți, să-l dai gata, să-l termini, să-l razi, atît trebuia să-i spui: ilicitule! Nu era cuvînt mai greu, acuzație mai gravă. Cădea cerul. Se năruiau munții. Totul se oprea aici. Sfîrșitul și decadența. După el, neantul. Sabia dreptății se numea Legea 18 – a venitului ilicit. Te prindea, nici că mai aveai vreo șansă de scăpare, poate doar pronia cerească, dar nici aceasta nu-i prea iubea pe comuniști. Chestie de mentalitate.
Mă rog! Și a venit descătușarea. Libertatea de a face fiecare ce vrea, cum vrea. Libera inițiativă, de la gogoașa înfuriată pînă la furtul la drumul mare și devalizarea băncilor prin cea mai simplă metodă – creditele neperformante. Sute de milioane de dolari. Specula generalizată, jaful la nivel macro, șantajul. Toate sub aceeași pălărie: ilicitul. Legea cu pricina – uitată, pusă la index. Nu se-ncurcă nimeni cu nimicuri, las-o acolo, cine știe?!… Încercări de a mai tempera elanul revoluționar comensurabil cu cotul, nu cu palma: declararea averilor post decembriste. Fiecare guvernare și-a făcut un punct distinct din asta. Capitol electoral. Bine păstrat la naftalină cîte patru ani și scos la aer doar pentru a-și recăpăta prospețimea. Arma secretă, cu bătaie lungă, dar fixă. Mai nou: PNȚCD-iștii ascut încă o dată securea războiului. Vor ca toți parlamentarii și notabilii ce s-au perindat prin fața tortului imens tăindu-și, fiecare, felii groase să le-ajungă, să-și facă publice averile. Deocamdată sînt la faza strîngerii de semnături pentru promovarea proiectului de lege. Ce poate fi rău în asta? Nimic. Dimpotrivă, e chiar bine, depinde doar cum o s-arate respectivul proiect cînd (și dacă) va fi avansat la rangul de lege. Om trăi și om vedea, da’ parcă mai există niște acte normative ce reglementează cam aceleași lucruri. Dacă mi-aduc bine aminte, chiar și actualul Parlament și-ar fi declarat bunurile (sărace-le bunuri!) la investire. Haideți, totuși, să nu fim răi și sîcîitori cu bieții oameni! Ce dacă au și ei, acolo, o Dacie 1.300 cumpărată în rate, trei costume de haine purtate și cîte-un apartament de două camere, confort trei, plătit din leafă? Nu-s în rînd cu toți românii? Ba da! Și-atunci? Jeepurile care-ți iau fața sînt ale extratereștilor aciuați prin coclaurile Carpaților, aleșii noștri preferă mașinile autohtone, vilele de la șosea ori mai dinspre munte aparțin capitaliștilor străini, iar chefurile de la Crown Plazza le fac zidarii proaspăt întorși de la muncă de prin Israel. „Politicii” n-au nimic, dom’le, sînt săraci lipiți pămîntului, da’ cinstiți și curați, de dorm tun în așternuturile de americă. Atunci, ce mai atîta tevatură cu declararea averilor? Ce să declari, praful de pe tobă? De-aia zic: pentru ce să mai facem o lege, dacă tot o avem de-a gata și nu costă nimic? Am încheia odată această poveste fără de sfîrșit, care nici frumoasă nu e, nici tînără și nici cu vino-ncoa. Că după cum se vede, Legea 18 încă nu și-a trăit traiul și nu și-a mîncat mălaiul, chiar dacă e colorată în roșu. Încă le mai poate înverzi multora obrazul! Iliciților!
Lasă un răspuns