Pînă să ajungă să stea cu cîntarul în Pasajul Revoluției, Costache Rusu a încercat pînă acum vreo zece meserii. A lucrat ca muncitor constructor pe șantier și a fost fochist la cîteva întreprinderi din Bacău. Din cauza religiei sale, adventist de ziua a șaptea, lipsea întotdeauna sîmbăta de la serviciu, așa că nu a reușit niciodată să își păstreze mai mult de cîteva luni o slujbă la stat. A devenit liber profesionist și s-a apucat să facă de unul singur mașini de tricotat. Așa i s-a dus vrestea în toată țara. A vîndut într-un an mai mult de o sută de astfel de mașini. Cînd nu i-a mai mers afacerea, și-a încropit un atelier în care producea cîte cinci sute de litri de borș de putină zilnic.
Imediat după revoluția din ’89, deși trecuse binișor de 60 de ani, Costache Rusu și-a luat lumea în cap și a plecat să își construiască un nou viitor în America, în țara tuturor posibilităților. Nu i-a plăcut. „Acolo nu ești sigur nici pe viața ta, nici pe nevastă. Dacă intri din greșeală pe un teren privat, proprietarul scoate imediat pistolul și ți-l pune la tîmplă. Pe nevastă ești sigur doar dacă o ții acasă, la bucătărie. Dacă ai scăpat-o la serviciu și acolo a găsit un bărbat care cîștigă mai mult decît tine, îți spune adio și te-a lăsat. Un divorț nu-i mare lucru la ei. Îți depui cererea dimineață, la ora 8.00, și pînă la 12.00 ești deja divorțat”, spune nea Costache. După șase luni de stat prin America, s-a întors acasă. Acum vreo cinci ani, s-a însurat cu Tereza. Și-a ales cea de a doua nevastă după sufletul lui. Aceasta are puțin peste un metru înălțime și cîntărește vreo 40 de kilograme. „În sfîrșit mi-am găsit și eu o femeie la care să nu îmi ridic capul atunci cînd mă uit a ea”, spune nea Costache uitîndu-se mîndru la simpatica lui nevastă. Bucuria omului are o explicație pe care doar un pitic o înțelege foarte bine: Costache Rusu are și el doar un metru și jumătate.
Poți să îți mai completezi veniturile și de pe urma unui cîntar
Trei mii de lei pentru un adult și două mii de lei pentru un copil. Asta este taxa percepută de nea Costache pentru orice băcăuan care vrea să-și verifice greutatea la cîntarul lui. Tarifele sînt, însă, mai mult orientative. Pe nea Costache nu îl prea lasă inima să ceră bani de la cunoscuți sau prieteni, iar dacă vede vreun copil mai drăgălaș care își trage părinții de mînecă și ține morțiș să vadă cît a mai crescut în ultima vreme, îl lasă să urce gratis pe cîntar.
De cînd se ocupă de această afacere, nea Costache a învățat pe de rost cam care este greutatea ideală, în funcție de vîrstă, sex și înălțime. Cum vede pe cineva că se apropie, își dă seama din ochi cam cîte kilograme are și îi ghicește greutatea chiar înainte de a se urca pe cîntar. Mai greșește, uneor,i cu vreun kilogram sau două, în plus sau în minus, însă de cele mai multe ori nimerește la fix. Are vad bun în Pasajul Revoluției, iar clienții încep să ăpară încă de la primele ore ale dimineții. Își aranjează mai întîi de toate cîntarul, îl șterge de praf pînă îl face să strălucească, după care se așează pe scăunelul adus de acasă și așteaptă să îi vină clienții. Cam prin jurul prînzului, o mînă de femeie își face apariția lîngă el. „E nevasta mea, spune el mîndru. Îmi aduce de mîncare și îmi mai ține de urît. Tare mai e harnică! Mereu își găsește ceva de trebăluit prin casă. De multe ori o țin mai mult lîngă mine, doar ca să se mai odihnească puțin”, povestește nea Costache. Chiar dacă nu prea vrea să recunoască, nea Costache mai are un motiv să își țină nevasta lîngă el. Fața mereu zîmbitoare a Terezei atrage întodeauna mai mulți clienți la cîntar. La drept vorbind, nici el nu este un om prea morocănos. Scornește cîte o poantă la două trei fraze și este destul de greu să stai serios lîngă el mai mult de zece minute.
S-a însănătoșit mîncînd numai pîine și struguri
Tot glumind, deși nu era vorba de un lucru deloc amunzant, ne povestește cum a mîncat el în copilărie, cîteva luni, numai pîine și struguri. Se înbolnăvise, pe la zece ani, de un soi de pelagră. Tatăl său l-a internat imediat la spitalul din Moinești. „Părinții mei erau din Nadiștea, comuna Strugari. Cînd m-am îmbolnăvit, tata m-a dus imediat la Moinești, dar acolo doctorii i-au spus să mă ia acasă și să îmi pregătească cămașă de moarte, că nu mai am scăpare din boala asta. Unul dintre doctori l-a sfătuit, însă, pe tata, să mă ducă la spital la Bacău. Atunci, de disperare, tata și-a vîndut casa și ne-am mutat cu toții la Bacău”, își amintește Costache Rusu. Era prin 1937, iar medicina nu găsise, încă, un remediu pentru boala pe care o avea. Un medic din Bacău l-a sfătuit să îl hrănească, preț de cîteva luni numai cu pîine și struguri. Băiatul a urmat sfatul doctorului și, pînă în iarnă, s-a făcut sănătos. Faptul că este, acum, ceva mai mic de înălțime, nu i se trage, însă, de la boala din copilărie.
„Toată familia mea a fost mică de înălțime. Ce dacă sîntem așa de mărunței? Abia sîntem singuri că nu o să facem niciodată cocoașă uitîndu-ne în jos la ceilalți. Ținem spatele drept și capul sus întodeauna cînd stăm cu cineva de vorbă”, ne spune, rîzînd, nea Costache. Are 72 de ani, dar nu îi dai mai mult de 50. Acum are pensie mică și de aceea e nevoit să își completeze veniturile de pe urma cîntarului. A fost, însă, o vreme, înainte de Revoluție, în care cîștiga, împreună cu prima lui nevastă, și 15.000 de lei pe lună.
America nu a fost deloc, pentru el, un pămînt al făgăduinței
„Prima mea nevastă era un fel de șef pe la Cooperativa Muncă și Artă. Avea un frate în America și, în 1988, a făcut ce a făcut și a plecat la el. Am știut de atunci că nu se mai întoarce, dar nu a fost chip să nu o las să plece. Și am avut dreptate, pentru că, într-adevăr, nu s-a mai întors”, spune Costache Rusu. Imediat cum s-au deschis granițele, și-a zis că a venit timpul să vadă cam ce viață duce nevasta lui la Los Angeles. Și-a scos pașaport și a plătit o profesoară de la care vroia să învețe engleză. „Vai de păcatele mele, ce caznă am mai tras! Om la 60 de ani, mă punea doamna aia să țin un creion între dinți și să mă strîmb în oglindă. Alt chin a mai fost și cînd a trebuit să învăț gramatica limbii engleze. Mie mi se părea complicată și gramatica limbii noastre, darămite, cea a altei limbi”, povestește nea Costache.
După ce a pus piciorul pe aeroportul din Chicago, a trecut prin alte peripeții. Trebuia să schimbe avionul ca să ajungă la Los Angeles, la nevastă. Pînă să se înțeleagă, în engleză, cu recepționera de la bilete, era cît pe ce să piardă avionul. „Cu chiu, cu vai, am ajuns la Los Angeles. Primele săpătmîni a fost frumos, dar după aia nu mi-a mai plăcut. Eu aveam deja 60 de ani, nu mă mai angaja nimeni, iar viața de acolo e tare scumpă. Americanul e hoț. În magazine, pe etichete este trecut un preț, dar cînd dai să cumperi ceva, îți cere tot felul de taxe. M-am dus cu soția, odată, să își cumpere o pereche de ciorapi. Costau trei dolari și imediat m-am gîndit că, în Bacău, aș fi putut să îi cumpăr zece perechi cu banii ăia. Am scos, totuși, din buzunar, trei dolari, dar vînzătoare mi-a zis că trebuie să mai dau vreo 25 de cenți pentru nu știu ce taxe. I-am lăsat în plata lor și m-am întors acasă”, spune nea Costache.
Norocul a dat peste el la bătrînețe
Cîțiva ani după întoarcerea din America și-a dus traiul de unul singur. Prin 1995 a întîlnit-o pe Tereza. Prima nevastă nu era o femeie prea înaltă, însă capul ei tot era cu vreo zece centimetri mai sus decît al lui. Cînd a văzut-o pe Tereza așa de mărunțică, nu i-a venit să își creadă ochilor. Și-a dat seama că a dat norocul peste el la bătrînețe, așa că în cîteva săpătmîni s-a și însurat cu ea. „E un om tare bun la sufet. Nu ne-am certat niciodată de cînd ne-am luat”, ne spune Tereza Rusu. La cei 52 de ani ai săi, Tereza are greutatea și statura unui copil de zece ani. Cînd era prin școala generală, părinții săi au constat cu îngrijorare că nu mai crește deloc în înălțime și nu mai ia în greutate. „Am fost pe la tot felul de doctori, dar nu a avut nimeni leac pentru boala mea. Am rămas, așa, mărunțică, și nici nu m-am măritat pînă nu l-am întîlnit pe Costache. Din cauza asta nici nu am avut copii. Mi-am alinat dorul avînd grijă de copii altora. De la 18 ani am trăit prin tot felul de case, avînd grijă de copii altor familii. Îi creșteam pînă pe la 10-12 ani, după care o luam de la capăt la altă familie. Nu a fost deloc ușor. Cînd m-a găsit Costache, eram la pămînt cu sănătatea. I s-a fost milă și m-a luat să aibă grijă de mine”, spune Tereza. Soțul său ne mai povestește, apoi, cum se urcă ea pe scaun să ajungă la lucrurile de prin casă și cum are ea ambiția să nu ceară nimănui ajutorul și vrea să facă totul cu mîna ei. Ne-ar mai fi povestit el multe, însă coada din fața cîntarului se făcuse cam mare, între timp. „Trebuie să am grijă de clienți. Puteți veni, însă, oricînd, să vă cîntăriți la mine gratis”, s-a scuzat nea Costache, cu ochii la cei care stăteau cu banii pregătiți în mînă gata să urce pe cîntar. (Elena SOLOMON)
Lasă un răspuns