(Pearl Harbour, 7 decembrie 1941 – New York, 11 septembrie 2001)
Moto: „Ieri, 7 decembrie 1941 – o dată care va rămîne în istorie ca o ZI A INFAMIEI (s.n.) – Statele Unite ale Americii au fost atacate pe NEAȘTEPTATE (s.n.) și în mod deliberat de forțe navale și aeriene ale Imperiului Japoniei…” (fragment din discursul adresat Congresului american de către președintele Franklin D. Roosevelt)
Chiar de azi în trei luni se marchează un moment istoric: intrarea Statelor Unite în al doilea război mondial, alături de aliații europeni. Cuvintele din moto au fost rostite înaintea congresmanilor americani la scurt timp după atacul japonez asupra forțelor militare americane din pacific, cunoscut ca „Atacul de la Pearl Harbour”.
În fața actului de agresiune fățișă, prezentat astfel, America democrată s-a mișcat ca una și s-a votat neîntîrziat intrarea în război. Totul ar fi rămas astfel consemnat în istorie dacă peste adevărul oficial nu s-ar fi așezat cel provenit din mărturiile puse cap la cap ale diferitelor persoane implicate în acele evenimente, care au adus în lumină următoarele fapte:
Ambasadorul american din Tokyo transmisese la Departamentul de Stat o cablogramă în care scria că un ministru peruvian informase pe un subaltern al său de planul conform căruia în caz de conflict cu Statele Unite, Japonia intenționa să atace prin surprindere și cu toate forțele și armele lor Pearl Harbour.
Ambasadorul japonez în SUA avea misiunea să se prezinte înaintea orei fixate a atacului pentru a depune în mîinile diplomaților americani declarația de război. Așa cum avea să se remarce în acea zi, mai tîrziu, amiralul Yamamoto în fața ofițerilor săi, Împăratul Japoniei însuși insistase asupra trimiterii unui mesaj avertisment cu jumătate de oră înainte de atac.
În dimineața zilei de 7 decemnrie, între orele 3.00 și 4.00 pm distrugătorul american Ward, comandat de William Outerbridge, localizează și scufundă unul din minisubmarinele din avangarda japoneză. Era un prim vestitor al atacului. Dar raportul comandantului Outerbridge este ignorat complet de superiorii săi.
Serviciile secrete ale SUA obținuseră planurile mașinii de cifrat japoneze numită „mașina purpurie”. Aceasta fusese reconstruită piesă cu piesă de americani și din primăvara anului 1941 funcționa, descifrînd sute de mesaje japoneze. În noaptea dinaintea atacului au decodat mesajele trimise ambasadorului japonez. În dimineața zilei de 7 decembrie, la ora 4.00, s-a terminat decodarea unui asemenea mesaj și era clar că japonezii vor ataca.
Intenția japonezilor a fost de a beneficia de factorul surpriză. Surpriza a apărut însă din altă parte. Ambasadorul japonez – afirmă unele surse – a fost ținut mai bine de o oră în antecameră, el ajungînd să fie primit abia după ce atacul începuse, ceea ce a permis președintelui american cuvîntarea în fața Congresului din care am extras cuvintele de la început. O surpriză la Caragiale, sublimă, căci lipsea cu desăvîrșire din partea americană. De facto, atacul de la Pearl Harbour fusese cunoscut dinainte și lăsat – ca printr-o favorabilă minune – să se desfășoare. Beneficiul politic al atacului „surpriză” – obținerea necesarului de voturi pentru intrarea SUA în război alături de Marea Britanie – putea merita, în viziunea unor politicieni, distrugerea parțială a unui oraș, (Honolulu), a instalațiilor militare și avioanelor și avarierea vaselor flotei.
De altfel, momente cînd rațiuni de stat și militare au dat undă verde la bombardarea civililor lăsați intenționat neavertizați, în ciuda faptului că se știa exact ce se va întîmpla, au mai existat în istoria celui de-al doilea război mondial. Distrugerea orașului Coventry în urma unui raid ordonat de Hitler ca represalii pentru raidurile asupra Germaniei putea fi redusă, dacă civilii ar fi fost avertizați. La data atacului, serviciile secrete britanice de decriptare descifraseră deja codurile germane. Au avut chiar și un exemplar al mașinii germane de cifrat Enigma. Pus în dificultate de alegerea între a dezvălui – prin evacuarea orașului – accesul britanicilor la secretele comunicațiilor germane și a lăsa orașul și civilii pradă distrugerii, comandamentul britanic a decis: orașul urma să fie bombardat fără a se lua măsuri suplimentare în vederea protecției populației. Pentru păstrarea avantajului de a cunoaște codurile inamicului, populația orașului a fost lăsată la discreția bombardierelor germane. Și vorba francezului: „Sauve qui peut!”, adică să scape cine poate.
Istorii…istorii…Prin prisma lor să urmărim evenimentele de la 11 septembrie 2001. Avioane deturnate de pirați ai aerului se îndreaptă spre obiectivele simbol ale Americii. Sînt lovite turnurile gemene de la World Trade Center de către un avion, apoi de altul. Al doilea avea să fie filmat în timp ce se îndrepta spre turnul devenit țintă. Din întîmplare (?) un cameraman fusese trimis dis-de-dimineață să facă un reportaj la World Trade Center. O mînă de civili posedînd ca „tehnică de comunicații” telefoanele mobile și primind prin ele informații despre deturnare reușește să-i provoace la luptă pe pirații aerului, iar avionul se prăbușește la Pitsburg. Pentagonul este salvat. O armată americană dotată de mai bine de 20 de ani cu radare capabile să detecteze un creion circulînd pe orbită în jurul globului terestru, cu sateliți capabili să găsească o minge de ping-pong aruncată pe un versant înzăpezit din Himalaya, rămîne oarbă, mută și imobilă. E depășită? Adăugați în peisaj un secretar de stat care își consemnase copilul acasă în ziua prăbușirii „absolut din întîmplare”. Surse germane reproduse și de mass media românească relatează că un prizonier arab dintr-o închisoare germană cere și obține permisiunea de a telefona în America, la FBI. În ziua atacului avea să ceară voie să telefoneze și la Casa Albă!
Imediat după explozii sînt trimiși pompieri la fața locului, iar dintre ei aveau să cadă mulți victime. Cu sacrificiul lor s-a pornit pe ambele maluri ale Atlanticului și Pacificului cruciada împotriva „terorismului”. Rusia capătă astfel legitimitatea dorită să se ocupe de problema cecenilor etichetați drept teroriști, iar Statele Unite au putut începe mult pregătitul război din Afganistan folosind – cine-ar fi crezut – baze militare din țările exsovietice. Relația nouă dintre SUA și Rusia devine subiect de caricatură de presă chiar în America. Comerțul cu stegulețe dungate și însemne patriotice atinge apogeul, contrariind prin propaganda deșănțată pînă și pe imigranții veniți din țările fostului bloc comunist, obișnuiți cu spectacole asemănătoare, dar parcă mai decente. Succesul politic și banii curg în America. Cel puțin pentru unii. Este doar țara tuturor posibilităților, inclusiv a posibilităților de manipulare a cetățeanului, congresman sau nu, prin mass media și informație. Este țara unde orice dictatură este interzisă, inclusiv cea a logicii și bunului simț. Sau cea a codului onoarei.
Acum, la un an după eveniment, aurul din seifurile de la World Trade Center a fost strîns cu grijă și dus în alte bănci. Cordonul de siguranță al forțelor de ordine a făcut să nu se piardă mult din el. Oamenii morți în atentat nu au putut fi înlocuiți, dar vor primi toate onorurile aceleiași Americi în care cu mai puțin de un secol în urmă gangsteri mafioți din Chicago te omorau și-ți aduceau apoi cu pioșenie flori la mormînt. În curat stil american.
Ne întrebăm azi ce-a fost evenimentul de la 11 septembrie. Și parcă am răspunde: un al doilea Pearl Harbour.
Lasă un răspuns