Constantin CĂLIN
Deși de ani de zile nu-mi mai acord nici o vacanță, mă despart totuși destul de greu de ideea în care ea se cuprinde. Vacanța e sinonimul verii, iar aceasta al libertății în multe din diversele ei forme. În primul rînd, cele simple: libertatea de a ieși la soare, de a sta întins pe iarbă ori nisip, de a încorpora lumină și căldură, de a ține geamurile larg deschise etc. Vara asta, în iarba din jurul blocului în care locuiesc, au fost mai multe orchestre de greieri. Au cîntat „con anima”, tulburător, prelung, nesfîrșit, ca-n Bach. Aproape uitasem că mai există o asemenea muzică. Ascultînd-o, mi-am reamintit versul dintr-o „Nocturnă” de Bacovia: „Greierul zimțează noaptea, cu nimic…” (dar cu ce efect!) și-am căutat febril în Arghezi și Topîrceanu poemele dedicate acestui „instrumentist” de care fabulistul și-a cam bătut joc. Acum cînd spun adio la vacanță, nu pot să nu trec pe lista regretelor faptul că toamna va anula curînd concertele lui. Nu pot, apoi, să nu includ pe aceeași listă despărțirea de nopțile de vară, în care, vorba altui poet cunoscut, „Totu-i plin de duhul sfînt”. M-am convins încă o dată de asta, la sfîrșitul săptămînii trecute, privind cerul satului natal cu mulțimea de stele adunate deasupra sa. Pe imensul atlas negru, în profunzimi incomensurabile, palpitau constelațiile. Fug de grandilocvență (o găsiți în „Orion”-ul lui Geo Bogza), dar emoția în fața cerului de vară inspiră o astfel de gesticulație verbală. Dintr-o dată, starea ta de spirit devine religioasă și poetică, de admirație și încîntare. Respiri, gîndești altminteri decît în mod obișnuit. Ești, deopotrivă, smerit și demn, te simți o ființă verticală și morală. Acasă, adorm adesea copleșit de imaginile jurnalelor cutărei sau cutărei televiziuni, înțesate de ororile zilei care a trecut. În sat, am reușit să le ignor, să mă culc doar cu imaginea cerului înstelat. Ce enormă diferență!
Dacă eu, om în vîrstă, mă despart greu de vară, cum o fac tinerii?
Fără îndoială, regretul lor e și mai mare. O dată cu schimbarea anotimpului, ei pierd efectiv o parte din splendoarea pe care au etalat-o, mai ales fetele. Întreaga vară s-au răsfățat, adoptînd cele mai curioase decolteuri și uneori dincolo de aceasta. Strada era plină de umeri goi, de burice, de șale și coapse goale, de fustișoare scurtissime și de colanți ermetici. Inevitabil, în drumurile de acasă la bibliotecă și înapoi, ochii mei au văzut zilnic această paradă anatomică, interesantă ca fenomen de modă și ca mentalitate, una care pune accentul exclusiv pe elementele fizice, corporale. În multe cazuri e un exhibiționism agresiv, calculat, de persoane în mintea cărora e prea multă fiziologie, preocupate să atragă privirile asupra lor. Inocența e aproape exclusă, inclusiv la pubere, care vor să cunoscă prea curînd totul. Dezgolirea antrenează o serie de modificări ale conduitei. Prima e mersul. În literatură se găsesc destule observații din care se deduce că în mers se vede naționalitatea, profesia și starea socială. Iată doar una dintre acestea, sugestivă: „(Florică ceterașul) n-avea chip țigănesc, măcar că bătea în oacheș, nici statura nu era țigănească, nici vorba, nici umbletul. Știu eu mersul țigănesc: e țanțoș și săltăreț ca mersul de ungur, mai mult pe degete decît în călcîie, ori superior ca mersul de găină cînd, alungată de cîne, trece drumul, de parcă-și culege picioarele din urmă ca de pe jăratic, ori în sfîrșit mers falnic și desfătat, aducînd picioarele din genunchi înainte cum nu mai vezi decît la generalii de honvezi. Cunoști după mers pînă și pe boieri de-ai noștri, cînd sînt, cum se întîmplă, porodiță (neam- n.m.) de țigan, fie cît de veche. Ei bine, Florică avea mers românesc, umblet ușor și așezat, pe talpa întreagă, mers legănat de femeie alintată”. Astăzi, asemenea observații nu mai pot fi formulate atît de categoric: nici în legătură cu mersul bărbaților și nici cu, chiar mai puțin, cel al femeilor, care au (cu toții) ca modele de imitat vedetele de cinema și de televiziune. Nicicînd lucrurile acestea nu se văd mai bine ca vara. Sînt zeci sau, poate, sute de feluri de a merge: mărunt, greoi, apăsat, răscrăcărat, aplecat (în față), înclinat (pe dreapta sau pe stînga), împieptoșat, indolent, împiedicat, degajat, elegant, rigid, tropoit, retractil, impetuos, lasciv, urît, grațios, vulgar etc., mers de „prințesă mofturoasă”, de vampă, de top model, de gospodină etc. Mersul poate evoca uneori biografii, experiențe plăcute sau repulsive. Însă, ceea ce-i ostentativ, nefiresc sare în ochi și, oricît de îngăduitor aș fi cu atare „spectacole”, trecînd prin mijlocul lor, mi-am amintit, nu o dată, cuvîntul unui reputat predicator ortodox, Efrem Sirul, despre „prostimea frumuseții”, frumusețe care „curge” repede, trece insesizabil. Și cum o lectură cheamă pe alta, sugestionat de aceleași „vederi”, mi s-a făcut dor să recitesc „Flortile Răului”, lucru pe care l-am și făcut, realizînd mai clar decît altădată că poemul „Une charogne” (Un hoit) a fost anticipat, în ideea sa, de zeci de ori, în cazaniile unor oameni ai bisericii. N-am totuși puterea interioară a lui Baudelaire, și admit că, pînă una- alta, viitoarele „hoituri” sînt superbe. Problema lor ar trebui să fie aceasta: pînă cînd?
P.S. 1: Miercuri, 4 septembrie 2002, cotidianul „Deșteptarea” a publicat o întreagă pagină despre Bacovia, care începe cu următoarea exclamație: „Astăzi este ziua lui Bacovia!” Surprinzător, aș zice scandalos, e faptul că nici unul dintre interlocutorii celor doi redactori care o semnează nu le-a atras atenția acestora că greșesc. Bacovia s-a născut la 4 septembrie 1881, cînd însă indicațiile de timp se făceau pe stil vechi, după calendarul iulian. După primul război mondial, România s-a sincronizat cu Occidentul și a trecut la stilul nou, care ține seama de calendarul gregorian. Între cele două „stiluri” e o diferență de 13 zile. Sugerez, așadar, „Deșteptării” să republice respectiva pagină în ziua de 17 septembrie curent. P.S. 2: Tot miercuri, 4 septembrie 2002, în „Ziarul de Bacău”, la „Opinii”, colegul meu de facultate, profesorul Traian Valeriu, a publicat o „pledoarie” pentru evidențierea unor autori băcăuani omiși de recent apărutul „Who’s who” românesc. Articolul său (cu destule observații de bun simț, motivate) e ilustrat cu o fotografie inedită sau, oricum, rară) de la o ședință de cenaclu desfășurată în urmă cu aproape jumătate de secol. În legenda ei s-a strecurat o greșeală. Cel despre care se spune că e Tiberiu Utan (poet și editor bine apreciat pentru ținuta sa intelectuală), este, de fapt, G. Caizerliu, un publicist și epigramist băcăuan. Faptul mi-a fost semnalat, chiar înainte de a apuca să deschid ziarul din ziua respectivă, de nepoata sa, Simona Mastacan, asistentă la Facultate de Litere. La data menționată sub fotografie, Tiberiu Utan (n. 1930) era la fel de tînăr ca și Ovidiu Genaru sau Mihail Sabin, care, de asemenea, figurează acolo, împreună cu profesorul Marin Cosmescu.
Lasă un răspuns