Nicoleta BICHESCU
Zilele trecute relatam în paginile ziarului nostru despre o situație anormală, întîlnită prin birourile Consiliului Județean Bacău. O nouă anomalie, dintre cele care încă rezistă, cu îndîrjire, prin instituțiile publice, în ciuda intențiilor declarate de democratizare, deschidere spre cetățean, integrare europeană etc., etc., etc.. Un jurnalist a încercat să vadă, pe viu, cum s-a organizat licitația electronică pentru stabilirea firmelor care vor distribui în școlile din județ laptele și cornul promis de Guvern. Cum Consiliul Județean s-a ocupat de organizarea licitației, omul a umblat de la o ușă la alta, de la un funcționar la altul, pînă cînd cineva a decis, răspicat: nu putem să vă dăm informații, să nu avem probleme cu domnul președinte. Cu alte cuvinte, cu Neculai Lupu, președintele Consiliului Județean Bacău. Și, uite-așa, o licitație la care ar fi putut, teoretic, să participe orice om de pe stradă, curios să afle de unde îi va mînca odorul, în pauza mare, cornul și laptele, s-a limitat la o licitație cu ușile închise, accesibilă doar celor care își fac veacul prin birouri comode, mobilate și dotate după standarde occidentale.
Articolul nostru a deranjat. Ca orice adevăr, a durut. Cei care s-au simțit ofuscați, deși se declară a fi profesioniști, nu au ales calea normală, a dreptului la replică, în care, eventual, să conteste cum că rîndurile din „Ziarul de Bacău” ar fi fost neconforme cu realitatea. Ei au ieșit pe un post local de televiziune și au combătut cum au știut ei mai bine articolul. Argumentele, subțiri, cum se poartă cînd nu ai, pe fond, mare lucru de zis: ba că ziaristul nostru a fost rău intenționat, ba că a prezentat tendențios ceea ce a aflat pe la ușile Consiliului Județean, că a înțeles ce se întîmplă, dar a scris așa, de-andoaselea, pentru că așa e el obișnuit, să fie rău fără motiv, ba, chiar că doamna cu care a stat de vorbă a avut cele mai bune intenții și a vrut să îl ajute. Ciudat mod de a ajuta un ziarist, pasîndu-l dintr-un birou la altul, pentru ca, în final, să nu-i spui nimic, de teama că te pui rău cu „domnul președinte”.
Dincolo de virulența lui, gestul de a da un drept la replică în altă parte decît în ziarul sau pe postul de televiziune unde a apărut materialul contestat, ascunde o lipsă de fair – play, de altfel caracteristică timpurilor pe care le parcurgem, dar de care nu contenim să ne mirăm. Cel care a aruncat cu noroi în jurnalist, dar și în ziarul pe care îl reprezenta acesta, nu și-a pus nici o clipă problema că pune într-o postură proastă pe realizatorul emisiunii, un coleg de breaslă care era departe de acest conflict. De altfel, un fals conflict, exacerbat de funcționarul public care are drept principal scop salvarea imaginii șubrezite a instituției unde este angajat.
Poate nu aș fi scris aceste rînduri. De obicei, prefer să stau deoparte de polemicile sterile, care nu se bazează pe logică și pe argumente, ci pe interese și lingușeală. Dar ceea ce s-a întîmplat vineri la Euro TV – căci acolo a izbucnit, nervos, consilierul de imagine – a depășit granița bunului simț. Am avut și noi motive – și nu am făcut-o pînă acum, ne-am abținut în speranța că lucrurile se vor îndrepta – să spunem cititorilor cît de greu se obțin informațiile la Consiliul Județean Bacău. Angajații obișnuiți, dar și șefii de birouri și servicii, nu au voie să sufle nici un cuvînt la presă. Lucru lesne de înțeles, dacă ne gîndim că instituția are o direcție, numit pompos Direcția Generală de Dezvoltare și Comunicare, condusă chiar de soția președintelui Consiliului Județean. Și care direcție are, printre alte atribuțiuni, și aceea de a furniza informații presei. Cînd vrei să afli ceva, funcționarul public care ți-ar putea răspunde cel mai bine la întrebări, specialistul, te trimite la Direcția Generală de Dezvoltare și Comunicare. Acolo, soția președintelui te anunță că nu ea este în măsură să prezinte poziția instituției și că cel mai bine ar fi să-l cauți pe cel care se ocupă în mod direct, pe consilierul Ovidiu Bufnilă.
Uneori, poți să ai noroc și să-ți duci subiectul la capăt, alteori te poți trezi că ești trimis înapoi la doamna director Lupu. Și, uite așa, ziaristul se transformă într-o minge de ping-pong între cele două „palete” ale Direcției de Dezvoltare și Comunicare. Care „comunicare”? Cine crede că exagerez, că am ceva „personal” cu vreunul dintre personajele implicate în această tragi-comedie, nu are decît să ia presa locală din ultimele luni. Va constata că, indiferent de ce scrie pe frontispiciul ziarului, poți număra pe degete articolele apărute despre Consiliul Județean. Nici pe departe să fie vorba despre vreun boicot al jurnaliștilor! Pur și simplu, toată lumea a înțeles că de la consiliu nu poți afla nimic, pentru că ești plimbat dintr-o parte în alta. Și, în plus, cam toată lumea s-a lămurit că pe mai marii instituției nu îi interesează comunicarea cu presa, deci cu cetățeanul. Pur și simplu, nu le pasă!
Lucru perfect explicabil, dacă e să ne gîndim că aerul de indiferență față de mass-media începe chiar de sus, de la președinte. Acum cîteva săptămîni, am încercat să-l abordez pe Neculai Lupu într-o problemă a comunității. Norocul meu că l-am întîlnit pe un hol, pentru că altfel e tare greu să ajungi să stai de vorbă cu el, în biroul domniei-sale! M-a refuzat, deloc politicos, și mi-a spus că el nu are nevoie să apară în presă! De parcă aș fi vrut să-i fac campanie de imagine, nu să scriu un articol pentru cetățeni. Pe moment, mi-am zis că oi fi prins omul într-o pasă proastă, și am trecut, cu amărăciune, peste incident. Și peste gustul pe care mi l-a lăsat faptul că, nici acum, după zece ani, cel mai longeviv și, de altfel, apreciat președinte de consiliu județean din țară nu stă de vorbă cu ziariștii pentru a informa cetățenii, ci pentru că are sau nu nevoie! De imagine.
Și, poate pentru că au înțeles că „se poartă”, funcționarii publici își permit să-și dea în petec și să arunce aiurea cu noroi. Cei care nu se înghesuie să se comporte firesc, așa cum prevede fișa postului, fac exces de zel atunci cînd e nevoie să salveze imaginea șifonată a instituției sau a șefului. Nu pot să nu mă opresc să mă întreb de ce fac unii exces de zel: le cere cineva sau, pur și simplu, vor să se remarce în ochii șefilor? Și, dacă tot au această disponibilitate, de ce nu o folosesc în mod util? Nu ar fi mai simplu să evite situațiile de criză, în loc să le creeze? Ar fi mult mai comod, pentru toți, să avem o relație firească și normală și fiecare să-și poată face meseria. Cetățeanul ar fi primul care ar cîștiga din asta. Îmi place literatura SF, dar prefer clasicii ruși. De la care am învățat că valorile morale nu le răstoarnă nici timpul, nici funcțiile în care sîntem numiți vremelnic.
Lasă un răspuns