Mihail Sabin – 27 de ani de la „plecare”
10 decembrie 1975
Cer întunecat, vînt umed și rece, lume tăcută, grăbită, îngrijorată. Sînt obosit și deprimat. Cu cîteva ore în urmă, o persoană importantă în nomenclatura județului mi-a comunicat că-mi taie o zi din modesta mea simbrie deoarece n-am participat ieri la o întîlnire literară care a avut loc la Casa Armatei. I-am spus că n-am știut. Replica a fost de-a dreptul aberantă. Trebuia să mă interesez. Pentru asta a fost inventat telefonul. Ar trebui, deci, să dau toată ziua telefoane, să deranjez oamenii, să fiu „informat”. Dar, vorba lungă sărăcia omului. N-are decît, să-mi taie ziua. La mine banii nu contează, că tot nu-i am. Mai greu îmi va fi – glumesc, desigur, să merg pe stradă cu ziua tăiată. Sper, totuși, să mă descurc. Omul se obișnuiește cu toate. Bune și rele…
În fața Poștei Centrale mă întîlnesc cu Mihail Sabin – Mișu cum îi spunem cei care-i sîntem apropiați. Am fost zece ani colegi de redacție, uneori chiar și colegi de birou. Acum e director adjunct la Teatrul Bacovia.
Mergem împreună spre blocurile noastre din Cornișa I, „blocuri noi, moderne, în culori pastelate”, cum se spune adesea în cuvîntările oficiale. Facem schimb de idei, de bancuri, privim vitrinile, trecătorii și, mai ales, trecătoarele. Evident atenția acordată trecătoarelor ține de estetică.
– Pe vremea asta mohorîtă ar fi bună o tărie – zice Mișu.
Ne căutăm îndelung prin buzunare și constatăm mirați că avem împreună doi lei.
Intrăm, totuși, în restaurantul „Curcanul de aur”. Lucrează aici un chelner tînăr, care citește literatură și scrie poezii. Poate ne dă ceva pe datorie. Din nefericire, acum e plecat în oraș, însă trebuie să vină. Ne așezăm. O blondă simpatică, abia ieșită din adolescență, ne întreabă ce dorim? Comand un rom mic. Costă doar un leu și optzeci de bani. Blonda ne aduce romul într-un țoi și neștiind cui să-l ofere îl așează în mijlocul mesei. Bineînțeles că nu putem bea amîndoi dintr-un țoi. În consecință, o rog să aducă două pahare. Mărturisesc că și pentru mine e o premieră absolută. Blonda aduce două pahare mari, din care se bea de obicei apă. Împart romul cu maximă atenție.
– Ai talent – se amuză Mișu. Farmacist trebuia să te faci.
Romul s-a întins pe fundul paharelor. Practic nu avem ce bea. Ne mulțumim doar cu mirosul.
Chelnerul poet nu apare. Mișu își privește ceasul și zice:
– Mă duc la fete. Mergi și tu?
– Nu. Am niște treburi care nu pot fi amînate.
O explicație este necesară. În Bacău există o foarte bună echipă feminină de handbal. Astăzi „fetele” au meci și Mișu, mare amator de sport, se duce să le vadă. De multe ori am mers împreună. E plăcut. Poate și datorită faptului că unele dintre jucătoare arată foarte bine. Înainte de a ieși, Mișu propune să ne întîlnim și să venim tot aici. Îmi povestește meciul și reparăm ceva din impresia penibilă pe care am lăsat-o astăzi. Se aprobă în unanimitate.
11 septembrie
Mă trezește din somn telefonul. Ceasul arată ora cinci și jumătate. Afară, ziua încearcă să se strecoare prin pînza vînătă a norilor. La ora asta nu poate fi decît o veste rea. Ridic receptorul.
– Sergiu? Lucica la telefon.
– V-am recunoscut. Sărut mîna.
E Doamna Lucica, soția lui George Bălăiță.
– A murit Mișu- spune încet, cu vocea sugrumată de emoție.
– Mișu Sabin?
– Da, Mișu nostru. La ora șapte să fii lîngă bloc. Vine George. Mergeți împreună la Ghizela. Vă așteaptă. Sînt complet năucit. Abia țin receptorul în mînă. Ieri era sănătos, glumea și rîdea iar astăzi e mort. Nu pot înțelege.
La șapte mă întîlnesc cu George Bălăiță și în cîteva minute ajungem, fără să rostim un cuvînt, la Mișu. Soția sa, Doamna Ghizela, e palidă, obosită, lacrimile îi curg pe obraji. Mișu e întins pe pat, acoperit cu o pătură.
După meci, ne povestește Doamna Ghizela, Mișu a trecut pe la Guido, un prieten de familie, apoi a venit acasă, a mîncat, s-a uitat la televizor, a fumat o țigară, a bătut ceva la mașină și s-a culcat. Pe la unsprezece și cîteva minute a sărit gemînd din pat, a făcut doi pași, și-a dus mîna dreaptă la inimă și a căzut. Mașina salvării a venit neașteptat de repede. După ce l-a consultat cu maximă atenție, doctorul i-a spus că murise. Făcuse infarct. Și eu și George ascultăm tăcuți, cu ochii în lacrimi. Nu ne-a spus niciodată că avea probleme cu inima. În mod sigur, nu știa.
Doamna Ghizela scoate coala de hîrtie din mașina de scris și mi-o dă. Sînt acolo ultimele versuri scrise de Mișu cu o oră înainte de a muri.
Iată versurile acelea, care par un testament:
„Știu că la capătul lumii se află iertarea
un elan părintesc își duce de mînă progeniturile
pînă la atingerea metalului pur
pînă la lacrimă, dar mai știu că nu-i nimic de făcut
cu oasele mele cu inima mea…”
Întîmplare sau presentiment al morții? Nu vom ști niciodată. (Sergiu ADAM)
Lasă un răspuns