Nicoleta Blanariu
„Lăsați orice speranță voi, care intrați aici”. Vorbe care răzbat ca un avertisment sumbru din infernul dantesc. De curînd mi-a atras atenția un nume inscripționat deasupra intrării într-un magazin. Proprietarii – probabil iubitori ai umorului negru (sau involuntar?) – l-au botezat profetic… „Funeralii. Tartar”. Relația de implicație insinuată de titlu a făcut – vorba clasicului răspopit – „să-mi salte și- acum inima de bucurie”.
„Lăsați orice speranță…”? Dezinformare! Deși erudit, Dante a fost, în materie de soluții salvatoare – ne permitem s-o spunem – ignorant. O intuiție de Jules Verne l-ar fi prevenit, dacă ar fi avut-o, că viitorul, mai perspicace, va rezolva incomoda problemă a sancțiunii de îndurat post-mortem. Pe vremea cînd scria Divina Commedia (al cărei titlu trimite, se știe, la happy end-ul aventurii eroului, izbăvit la capătul unei pline de învățăminte călătorii pe lumea cealaltă, de la Infernul păcătoșilor fără scăpare, via Purgatoriu, pînă în Paradisul preafericiților), Dante nu cunoștea un mare secret inițiatic. Dante, fără îndoială, s-a înșelat. Am fost sigură de eroarea lui în clipa în care am zărit, învăluită în culoarea verde- albastră a mării purificatoare, pasta de dinți… AntiTartar. Cu fluor, calciu și aromă de mentă, previne formarea (!)… „Tartarului” și a cariilor dentare.
Din cîte confirmă, între altele, Dicționarul Enciclopedic Larrousse (ediția din ’97), Tartarul reprezenta, în credința vechilor greci și romani, un loc unde, pe lumea cealaltă, erau osîndiți marii păcătoși. Iar în tradiția populară creștină, din iad izvora pucioasa. Să fi curs pe undeva și pasta de dinți?
Ca să deturneze sufletul din drumul spre Infern, Occidentul creștin a descoperit că ultima călătorie se poate face, pentru spălarea de păcate (prin diferite tratamente – folosind apă, foc, dar nu și pastă de dinți) cu escală prin Purgatoriu. Din cauza subdezvoltării tehnologice, probabil, nu s-a găsit la momentul acela o soluție mai simplă, care astăzi ne stă la îndemînă: AntiTartar cu aromă de mentă.
Asemenea produs bate orice concurent în topul reclamelor, te face „mai alb, mai strălucitor” decît te poate scoate vreun detergent, e „mai isteț” ca altul (pentru că șterge automat din memorie experiențele care atîrnă greu pe talerul păcatelor), mai parfumat ca cel mai fin balsam de rufe, întru totul mai drăgălaș decît angelicul Coccolino. Un produs numai bun de servit înainte de o ceașcă îmbietoare cu emanații de Alint Aroma.
Dacă aveți conștiința încărcată, dacă ați dori să vă pocăiți preventiv, dar nu se poate, pentru că aveți agenda încărcată (trăim cu toții un fel de reeditare a „anilor nebuni”, cu toată picanta lor mondenitate), nu uitați: există un remediu simplu – pasta de dinți AntiTartar. Se aplică în strat uniform, de o grosime proporțională cu încărcarea conștiinței, după care se clătește abundent, cu gargara cotidianului (de pildă, la o șuetă cu prietenii / prietenele).
Ar trebui întrebați protagoniștii serialului TV „Șapte zile” dacă n-au înregistrat un salt de cunoaștere, care să le permită extinderea intervalului în care este eficientă intervenția retroactivă a crononautului, de la șapte zile la vreo … 700 de ani. Această intervenție – odată omologată – ar fi încă „un leac de frică” pentru creștinii care se tem de chinurile iadului și, ocupați fiind, n-au timp să se cumințească, nici stare să locuiască o vreme (e drept, în condiții de confort scăzut) în Purgatoriu. Prin fuziunea celor două programe – inițiativa „Șapte zile” și AntiTartar – toată lumea ar fi mulțumită. Unii ar scăpa de sindromul „păcatul și frica” (de care a suferit multă vreme creștinească), iar alții – firma producătoare de Anti Tartar, de pildă – ar constata cu satisfacție că le merge profitul și se extind nu doar în spațiu, ci și în … timp. Așa se mîntuie o lume bolnavă, după două mii de ani de creștinism. Păcatul și frica vor fi învinse de cel mai modern, economic, aromat și eficace antidot: o anume pastă de dinți. Se poate obiecta la cele deja spuse că denumirea cu pricina este în limba engleză. Dar – ne vom apăra – textul de prezentare a produsului apare pe ambalaj și într-o variantă a sa în limba română. Adevărat este că, în general, denumirile produselor străine nu se traduc, ci se păstrează ca atare în limba importatorului. În cazul de față, era însă loc pentru traducerea specificației „AntiTartar” (avînd în limba română sensul mai sus menționat, fără alte afinități cu pasta de dinți decît acelea ilare). Se putea păstra denumirea gamei – formate din mai multe sortimente de produse înrudite: pastă cu efect înălbitor, pastă anticarie, pastă anti parodontoză etc.
În de acum clasicul Dicționar englez – român elaborat de L. Levițchi și A. Bantaș, între numeroasele echivalențe în limba română ale englezescului „tartar”, figurează și acela de „Tartru” (sediment gălbui, care se depune în jurul dinților). Pentru a evita confuziile rizibile, am propune să se înscrie pe ambalaj denumirea gamei (în forma pe care ea o are în limba de origine), însoțită de traducerea specificației subtipului de produs (specificație care poate oferi cumpărătorului o imagine generală adecvată a spectrului de utilizare a produsului). În cazul de față, simplu și pe înțelesul tuturor, fără nedumeriri, hohote și codeli : „XXX antitartru” – unde XXX e marca în discuție, pe care preferăm să n-o descoperim, pe de o parte ca să nu-i mai facem reclamă, iar pe de altă parte, fiindcă acesta nu este un caz singular, ci unul dintre multele cu care ne confruntăm în această perioadă de proliferare a … imitației epidemice”. Duhul imitației a devenit la noi o manie primejdioasă”. Diagnostic celebru, impecabil; boală veche, incurabilă…
Erată: În articolul cu titlul „… o lopată de țărînă”, din numărul apărut miercuri, 4 septembrie, al prezentului cotidian, fragmentul de la „Îmi păruse fantezistă…” pînă la „…mai dură decît imaginația” (din finalul primului paragraf al articolului) se va citi după cum urmează:
„Îmi păruse fantezistă (pur produs al ficțiunii) transformarea – de către Wells, în „Mașina timpului”- unui criteriu social de stratificare a omenirii (diviziunea muncii) într-unul bio-structural, de rasă: mormolociim, al căror unic drept este obligația lor naturală, aceea de a trudi în lumea subterană și elita consumatoare de deasupra. Uneori însă, viața e mai imprevizibilă și mai dură decît imaginația…”
Lasă un răspuns