Mihai Buznea
Doi pensionari ieșiți la „aerisit”, în parc. Soare, cald, liniște, e dimineață, rolerii încă mai dorm. Discuție pe o bancă: Pe unde ai mai umblat în ultimul timp, Costică? Am schimbat puțin decorul, m-am dus la soacră-mea, la Glodișoarele. Cam multe rîpi, praful de două dește, apa sălcie, dar se cheamă că m-am călătorit. Pînă la anu’ mi-ajunge. Dar tu? Eu? Merg mult, să-mi cunosc orașul, sînt străzi de care nici n-am auzit pîn’ acum. Tot turism se cheamă, nu? Unde pui că nici de parai nu ai nevoie, un covrig de două bătrîne și gata excursia. Haz de necaz. Punga vraiște, lanțul scurt. Te mulțumești, vorba vine, n-ai încotro, cu o călătorie în jurul cozii și îți servești puțin entuziasm gîndindu-te la frumusețile inegalabile ale patriei, să moară străinii, nu alta, de necaz! Păi, dacă vin ei la noi, de ce să mergem noi la ei, logic, da?!
O fi, că prea le spui cu foc! Dar nici că pot să-mi alung din minte cîrdurile de autocare luxoase, pline ochi cu turiști de vîrsta a treia, ce iau cu asalt Valea Prahovei, Poiana Brașov, nordul Moldovei sau cheiurile Dunării. Pensionari ca și mine, ca și tine. Oameni simpli, foști muncitori sau funcționari mărunți: mineri, pompieri, șoferi, postași, metalurgiști ori mai știu eu ce. Dornici să-și petreacă anii bătrîneții cutreierînd lumea. Să alunge rutina și plictisul. De unde „argumentul”, „scama”? Dintr-un sistem de protecție socială care lucrează în perspectivă. Paradoxal, pensionarul occidental cîștigă mai mult decît salariatul occidental. Cînd încheie conturile cu munca, el – pensionarul, intră automat pe trei surse de venit: pensia de asigurări sociale, pensia privată, polița scadentă de asigurări de viață; cu alte cuvinte, devii rentier. Tot ce ai investit (plătit din veniturile personale) într-o viață ți se reîntoarce la bătrînețe cu vîrf și îndesat. Măi să fie, că paraii curg și doar n-ai să-i pui la ciorap ori sub saltea! Îi cheltui pe alea coclauri, să vezi lumea la ea acasă, nu doar la televizor.
Se mai spune și pe la noi, cînd și cînd, de-un fond privat de pensii. Cam cu jumătate de gură, ce-i drept. Teamă e de-o cacealma (sau mai multe), că românul e expert cînd vine vorba la o adică de ban străin la de-a gata pus deoparte, gen FNI, PBR sau alte invenții de soiul ăsta. De ce să ne agităm, de ce să ne complicăm dacă tot nu ne doare capul. Că e mult pînă departe, iar orzul din strachină s-o aduna mai tîrziu. Ia să stăm cuminți pe lîngă cășile noastre, ce tot atîtea străinătăți! O bancă-n parc și-o aventură pe la periferii, că dacă te-apucă amocul la turci sau printre macaronari, spune-mi ce te faci?
Stau, totuși, și mă-ntreb: ce-ar fi să aibă și românul – pensionar un cont așa, mai ponderal, nu unul rahitic și uscat? Să se poată duce cînd vrea, ca englezu’ sau ca neamțu’, pe malul Tamisei ori al Senei și să se dea rotund în fața barosanilor de-acolo. Cred că aerul proaspăt, occidental, nu mi-ar face deloc rău. Ba, chiar bine! Păcatul e că nu mai am cînd, anii mă trag de mînecă și-mi șoptesc la ureche: vino cu mintea acasă, bătrîne, nu mai încăleca pe cai albi ca să nu te trezești cumva sub copite și să-ți iei bilet de drum doar pentru dus. Parcul e lîngă tine, te-așteaptă, e încă toamnă, iar rolerii sosesc abia spre seară. Londra e-nceață, iar Parisul în grevă. Unde să te mai duci?
Lasă un răspuns