De trei zile colindăm canalele Deltei fără nici o țintă. Plutim, pur și simplu, strecurîndu-ne cu bacul pe cărările fără pulbere, mărginite de brîiele late de stuf. Împărăția lui Papură-Vodă. Cît cuprinzi cu ochii, în toate cele patru puncte cardinale, doar apă și coamele nemișcate ale ogoarelor de stufăriș. Se pare că sîntem la marginea lumii, trăim senzația că dintr-o clipă în alta ne putem prăbuși în neant fără șansa de a mai avea cînd să mai transmitem semnalul S.O.S. Ne resemnăm. Nu mai facem parte din lumea asta, nava greoaie și înceată, fără pic de grație, dar solidă, e singurul nostru punct de sprijin. Cineva, poate vreun mucalit îmbălsămat cu vreun kil de votcă la bord, a botezat-o Egreta. Eu i-aș fi zis mai degrabă Ursul, după posomoreala cu care chinuie apa. Da’ parcă m-a întrebat cineva? Făcătura asta mai mult pătrată decît dreptunghiulară, proiectată și construită de vreun marinar beat prin cine știe ce cotlon cu pretenții de șantier naval, arată ca o gloabă numai bună de pus la ham. E un vas-dormitor pe care-și îneacă amarul vreo 30 de deținuți în campaniile anuale de toamnă -iarnă la recoltat de stuf. Pușcărie într-un ținut cu întinderi de necuprins, aspră, ca dinții de știucă. Acum, pe bac, sîntem îmbarcați noi, „boierii”, veniți la întîlnire cu vraja Deltei. Înghesuiți și cîte doi în cușetele strîmte chiar și pentru un adolescent firav. „Confort patru”, zice cîte unul, între înghițiturile din sticla cu „dor de mamă” sau ” te-am zărit printre morminte”. Păi, cum altfel, doar peștele trebuie să înoate, nu? Și-atunci, ce-i dai, apă? Vrei să facă broaște-n burtă?
Egreta, corabia nebunilor pentru o săptămînă, plutește imperturbabilă spre un liman nedefinit. Toate potecile duc spre tine, fericire. Dacă la fel o fi fost și la începuturile lumii, vreau să mă întorc în timp. Amurgește stacojiu peste Caraorman. Marinarii- gazdele noastre, doi bărbați și o femeie- soția căpitanului-cîrmaci, pregătesc ancorarea. Amurgul a înghițit întinderile. Și în această liniște stranie, un strigăt venit parcă de nicăieri și de peste tot: băăă, care ești acolo, urmat de un hîrșîit ascuțit, metal pe metal. Leneși, pe punte, sărim ca arși în picioare, să vedem ce se întîmplă. Un pescar singuratic, picat parcă din cer, tocmai ne abordează nava cu o cange lungă cît o zi de post, cu colți ascuțiți. Firav la trup, dar cu vînă de la mînuitul ramelor și al crîsnicelor. Ochii, ageri, pătrunzători, ne țintesc ca două piroane: ce-i cu voi, băăă, aici, unde-i Vanghele, da’ Lisandra? Pasă-mi-te, așa nerași și năpădiți de bărbi negre, aspre, aducem mai degrabă cu niște pirați de apă dulce, puși pe capturat oameni, decît cu ageamiii de la oraș. Dă lipovanul să se aburce pe lanțul ancorei, pe punte, da’ parcă ceva îl trăgea înapoi. Comoara din fundul lotcii, cum aveam să aflăm mai apoi. Apare și „căpitanul”, cu chipiul lui de infanterist dat pe ceafă. Ce-i, Efremov, iar te-a slobozit mă-ta unde a-nțărcat dracu’ iapa? Hai, nu-ți mai holba felinarele la musafirii mei, că te-ai putea alege cu niscai urcioare. Saltă pe punte ce ai, ca să nu-ți luăm noi cu sila. Muiat ca după un duș fierbinte și docil ca o cotarlă alintată cu codirișca biciului cu șfichiuri de plumb, Efremov se supune docil, deși cu nu prea mare convingere. Se vede asta din mișcări. Alunecă spre fundul lotcii și dă deoparte frunzele mari de plaur verde-ntunecat. Monstrul începe să prindă contur. Mai întîi coada, lungă, ca o antenă-sutien, apoi trupul, rotund-pepene și, în sfîrșit, corpul. Uriaș. Cu mustăți ca niște odgoane. Somnul mastodont s-a sfîrșit întru Domnul, își doarme somnul de veci împăcat cu soarta. Destinul îl purtase spre pîntecele noastre nesățioase. Ce vrei? îl întreabă fără să-și miște buzele, căpitanul-parodie. Trei foi pe muche și-o sticlă de etilic. Pe gustate. Scoatem repede banii, să nu se răzgîndească răgălia de pescar și-i întindem un șip plin ochi pentru degustare. Arșiță mare! Nășpîrlia pune butelca la gură, plescăie de bun venit și golește, pe nerăsuflate, mai bine de jumătate din conținut. După care iar plescăie de ți se pare că jupoaie cu limba pielița ce-mbracă cerul gurii, adulmecă aerul precum expertul în parfumuri tari și exclamă, în sfîrșit: Harașo! Davai! Nu par să pricep, așa că necuratul își proptește sticla-eșantion de copastia lotcii să nu se verse nici o picătură din prețiosul lichid auriu cu arome de prune și-mi zice: butelca, nu asta ne-a fost învoiala? As-laltă a fost de probă, dacă-mi dădeai mitilic și îmi otrăveam mațele? Înghit în sec și-i arunc șipul. M-a tras în piept celovecul, dar nu contează. Face. Monstrul de 68 de kile e deja pe punte, se ocupă de el nea Jenică, expertul nostru culinar. Lanțul greu zuruie pe nara ancorei și fixează bacul de fundul mîlos. Atacăm malul ca niște războinici antediluvieni, cu sticle pline de etilic în mîini, în loc de ghioage și arcuri cu săgeți. În acea noapte am fost stăpînii pămîntului, ai apelor și cerului. Iar somnul mare cît un vițel de-un an a devenit amintire. Amintirea unei afaceri în Deltă, la ceas de asfințit. (Mihai Buznea)
Lasă un răspuns