CE MAI FACI? „Artistul trebuie să participe la actul de înțelegere a operei sale”

• interviu cu pictorul și profesorul Aurel Stanciu

– Știu,că v-ați întors de curînd din tabăra de la Valea Uzului. Dar pînă să-mi vorbiți de latura didactică a activității dumneavoastră, să vedem ce a mai făcut pictorul Aurel Stanciu?

– Pictorul a ratat anul acesta tabăra de la Lvov. Dar pot să vă vorbesc de o altă experiență, deosebit de interesantă, tabăra „Paper Art” de la Chișinău, din iunie, anul trecut. Prin presare sau prin uscare simplă, din pastă de hîrtie preparată manual, se pot realiza lucrări de artă interesante. Italienii, polonezii sînt recunoscuți pentru această tehnică. Două dintre lucrările mele au rămas la Muzeul național din Chișinău. M-a fascinat ideia și, cînd voi avea cotarea necesară, voi organiza și eu, la Bacău, o astfel de tabără. Acesta sînt eu. Îmi plac noutatea și diversitatea. Simt nevoia să fac mereu altceva.

– Îmi amintesc că, încă din 1967, Eugenia Antonescu elogia acuarelele expuse la Muzeul Regional Bacău…

– Da, criticul de artă Costică Cucoș mă numea chiar un virtuoz al acuarelei. După părerea sa, prin acest gen eu aș fi reușit să mă definesc ca sensibilitate și temperament.

– Chiar voiam să vă întreb: nu credeți că s-ar putea face mai mult pentru îmbunătățirea relației artist plastic – vizitator? Mi-ar place, bunăoară, cînd privesc tabloul de la un vernisaj – mă refer îndeosebi la expozițiile de grup – să am alături și autorul, să-mi vorbească despre lucrare, de ce ideea lui a exprimat-o așa și nu altfel…

– Da, și eu sînt de părere ca artistul să participe la actul de înțelegere a operei. De cele mai multe ori vizitatorul spune că îi place lucrarea, dar nu știe de ce. Acest „de ce” trebuie explicat. Nu poate fi numai „ceva drăguț”. Apoi, să nu uităm că nu toate spațiile expoziționale au vadul cel mai bun. Și atunci, artistul ar trebui el însuși să găsească posibilitatea de a aduce publicul în expoziție. Ce cred eu? Că dacă într-o zi reușești să aduni în jurul tău trei persoane, e un cîștig. Acestea vor comunica la rîndul lor cu altele și numărul vizitatorilor va crește.

– Nu mulți plasticieni sînt gata să renunțe la o parte din timpul lor pentru munca la catedră…

– Trebuie să mărturisesc că uneori am avut și eu unele regrete, dar m-am gîndit că e foarte bine să poți da și altora din ceea ce știi. Trebuie să lași de la tine. Încerc o mare plăcere cînd văd că prin mine se poate realiza cineva. E tot o muncă de creație. Multe persoane au har, dar acesta e amorțit sau uneori anulat. Am fost implicat anul acesta într-o întîmplare care m-a copleșit. Doi foști elevi ai mei, absolvenți ai Institutului „Nicolae Grigorescu”, avînd atestat pentru pictură monumentală religioasă, m-au invitat la mănăstirea Caregna, lîngă Panciu. Un punct izolat, o zonă sălbatecă. Pentru a ajunge acolo, cei doi tineri, Neculai Alexa și Mihai Cerchez, au trebuit să marcheze drumul, să facă niște indicatoare speciale – „Atenție, Caregna la stînga!”. Ce am văzut m-a uimit. Mi-au dat lacrimile, pur și simplu. Artă de cea mai bună calitate. Sînt satisfacții care te întăresc, îți dau curaj pentru viitor.

– Pînă unde poate merge profesorul cu recomandările, cu sfaturile lui ca să nu altereze personalitatea tînărului?

– Nu sînt de acord cu „manierismul” în sensul de a lucra în maniera unui maestru, în stilul său. Cel ce coordonează activitatea plastică a tinerilor trebuie să se rezume numai la partea de expresivitate, compoziție plastică, cromatică și mai puțin la stilul elevului. Am cunoscut începători ale căror lucrări purtau amprenta profesorilor lor. Eu, în timpul activității de atelier caut să le dau elevilor posibilitatea să găsească forme de expresie cît mai diferite. Chiar îi stimulez. (A consemnat Măndica MARDARE)