Radu Paraschivescu cîntă la Filarmonica Bacău de 23 de ani. A absolvit Conservatorul din Iași în 1979, cu media 9,00 la examenul de stat. El este și membru al orchestrei de cameră Tescana. A cîntat pe jumătate din scenele din Europa. De șase ani cîntă și pe străzi. Face asta în semn de protest împotriva statutului de cerșetor pe care îl au artiștii romani. Dacă are noroc, Radu cîștigă cîteva sute de mii de lei pe zi. Banii se duc pe băutură și pe cîte o friptură la unul dintre restaurantele orașului.
Radu Paraschivescu face figură aparte prin peisajul lumii pestrițe care mișună prin parcuri sau Gară, în căutarea unui chilipir. Îmbrăcat cu un balonzaid gri, cu o cutie de vioară în spate, bărbos, dar îngrijit, omul îți atrage privirea chiar dacă nu ești auditor fervent a concertelor de la Ateneul băcăuan. Fără prejudecăți, Radu se așează direct pe caldarîm, își scoate tacticos vioara, își deschide cutia pe care o pune în fața lui și se apucă să cînte. Uimiți, trecătorii descoperă că violonistul nu cîntă manele, nici măcar muzică de petrecere. El interpretează arii cunoscte din concerte de muzică clasică, dar mai ales precalsică. Este mai accesibilă publicului. Oamenii se opresc sau nu, însă îl răsplătesc pe trubadurul inedit fără prea multe întrebări. L-am găsit în Gară, într-unul dintre pasajele de trecere a pietonilor.
Ne-am apropiat timid, cu teama că vom fi refuzați atunci cînd va auzi că sîntem ziariști. Omul este chiar amabil, și nu refuză să fie fotografiat. Ba, se arată dispus să meargă și la redacție, pentru o discuție mai amplă. Este bucuros chiar că a intrat în atenția unui ziarist care știe că este violonist la Filarmonica Bacău. „M-am născut în Roman, dar viața m-a adus în Bacău. Deci sînt băcăuan prin adopție. Am cîntat pe scenă de cînd mă știu. Poate că m-am născut cu asta în sînge: tatăl meu era lutier. Am trăit printre instrumente muzicale de mic. Cînd am dat prima dată la Conservator, nu am reușit, pentru că eram atît de îndrăgostit, încît nu mă puteam concentra. Era prima iubire, aprigă și de neuitat”, spune bărbatul. Apoi se scotocește prin buzunare și scoate o sticlă de votcă ieftină. „E mîncarea mea,” răspunde el unei întrebări nepuse cu voce tare. „Numai că am un principiu. Înot ca peștele, dar nu mă arunc niciodată în apă dacă am băut un șpriț”, mai spune, după ce trage cu sete încă un gît bun de băutură.
Fără să aștepte prea multe îndemnuri, povestește pe unde a cîntat. „Am fost în principalele orașe din Europa. Cu orchestra Filarmonicii sau cu formația de cameră. Cel mai mult mi-a plăcut la Baireuth, în Germania. Aici se organizează un festival unde se cîntă toată opera lui Wagner. A fost invitată și formația noastră de cameră și-am avut mare succes. Mi-a rămas întipărită o întîmplare frumoasă și din Italia. Eram într-un orășel care s-ar traduce cu aproximație «bărbatul frumos». Aveam spectacol la ora 19,00. După ce ne-am cazat, eu m-am îmbrăcat în frac, mi-am luat vioara și m-am dus pe o stradă de lîngă hotel și am început să cînt canțonete. La puțin timp după asta, s-a apropiat o bătrînă, care m-a servit cu un capucino. În timp ce cîntam, a venit un polițist care m-a luat la întrebări. Atîta i-a trebuit femeii aceleia, care mă asculta cu lacrimi în ochi. A sărit cu gura pe polițist ca o harpie și l-a făcut arșice. Ăla mi-a luat datele și pașaportul și a plecat. M-am dus și eu la hotel. La vreun sfert de oră, m-a chemat recepționerul. Bătrînica ținuse minte unde sunt cazat și venise cu lire italine în valoare de vreo 50 de Euro. A fost și cea mai mare sumă pe care am primit-o vreodată cîntînd pe stradă”, surîde Radu amintirilor.
L-am întrebat cînd a început să cînte pe străzi și cum au reacționat oamenii sau colegii lui cînd au aflat ce face. „În urmă cu șase ani am decis să cînt în stradă. E felul meu de a protesta. Ce-i mai umilitor, oare? Să cînți pe stradă și chiar să faci educație publicului și să mai și primești bani pentru asta, sau să trăiești cu un salariu de 100 de dolari, cît primesc eu după o lună de muncă?,” întreabă retoric bărbatul aplecat asupra viorii. Nu înțeleg ce vrea să facă. Își acordează vioara tacticos și începe să cînte. Recunosc de la primele acorduri „Balada” lui Ciprian Porumbescu. Încet, încet, colegii mei abandonează scrisul, șefii se fac că au uitat de ora la care trebuie să ne ceară materialele. Vrăjiți, ziariștii îl ascultă pe violonist. Privesc mîinile iscusite. Balada se termină cu un susur ușor. „Vezi cum sună? Plînge în brațele mele. Mai am una, de concert, care ajunge cam 4.000 de dolari. Nu o iau să cînt pe stradă cu ea, că mi-o fură hoții. E făcută special, de un meșter din Reghin. Asta cu care cînt pe stradă e una obișnuită, dar auzi ce sunet are. Vioara este ca și o femeie. Trebuie să știi să te porți cu ea. Poate că de asta nici n-am rezistat să stau însurat mai mult de trei săptămîni”, spune, amuzat, Radu.
Mă mir, și-i spun că mă interesează aspectul. „M-am însurat pentru că mama mi-a spus pe patul morții că nu a mai apucat să mă vadă căsătorit. Așa că, la scurt timp după asta, un prieten mi-a prezentat o fată. M-am însurat și, la doar trei săptămîni, am divorțat. Nu eram făcut să stau cu o singură femeie. Oricum i-am îndeplinit și dorința mamei”, își deapănă molcom amintirile. „Dacă ar fi să mor acum, nu mi-ar părea rău pentru nimic. Am în mine amintirea unei vieți frumoase și libere. Am trăit toată viața după deviza «Libertate și speranță». Iubesc copii, natura și animalele și nu mi-e teamă de nimic în lumea asta decît de omul rău”, își încheie destăinuirea menestrelul modern din fața mea. Insist să aflu care a fost reacția colegilor lui cînd au aflat de concertele stradale. Nu vrea să-mi spună. „Cîntă și ei pe stradă. Nu toți, e-adevărat. Ne mai întîlnim uneori, ne dăm mîna și ne vedem de treabă. Nu aș vrea să iasă rău din toată treaba asta Filarmonica. Am un respect deosebit pentru toți colegii mei și, în special, pentru domnul Ovidiu Bălan. De aceea nu vreau să vorbesc despre niciunul dintre ei aici. Dar nici n-aș vrea să scrieți ceva din care să iasă șifonată Filarmonica”, ține să precizeze din nou Radu Paraschivescu.
Îi promit, iar el spune din prag că va mai veni pe la noi. Să ne cînte. (Marius DRAGOMIR)
Lasă un răspuns