Constantin CĂLIN
Fapt remarcabil, ambele se găsesc la Bacovia. Deși le folosesc, puțini poeți amintesc de ele. Înainte de Bacovia, în versuri, cuvîntul cafea se întîlnește doar la Anton Pann și la Alexandru Macedonski, iar cel de ceai la Alecsandri. Cu totul altfel stau lucrurile în proză, unde cei doi termeni apar mult mai des. Să-i iau pe rînd. În literatura veche se pomenește adesea de cafegii (cafegi-bașa, vel cafegiu), dar scenele în care să se bea cafea sînt rare, două, la Neculce. Prima, din „O samă de cuvinte”, e interesantă deoarece dovedește că, la începutul secolului al XVI- lea, cafeaua făcea parte din protocolul turcesc, dar nu pătrunsese încă la români. Eroul întîmplării e Tăutul logofătul, solul lui Bogdan-vodă. Primit de vizir, în lipsa unor informații prealabile, el gafează în mai multe privințe. Una e că s-a dus fără „mestei (meși- n.m) la nădragi”, iar cînd i-au scos ciubotele a rămas „numai cu colțuni”. Cealaltă e că, „dîndu-i cafe, nu știe cum o va be”, și că, în cele din urmă, luîndu-și avînt, a sorbit-o ca pe o „altă băutură”. Nu-i o rușine. La fel i s-ar fi întîmplat și unui francez, dacă era trimis la turci atunci, căci, în Franța, cafeaua „a fost adusă în 1654, iar la Paris s-a băut la 1669”. Căzînd sub dominație turcească, noi am făcut-o desigur, mai devreme.
Felul în care Alecsandri (în ipostaza de prozator), Constantin Negruzzi și A. Russo vorbesc despre cafea arată că deprinderea de a o bea era deja înrădăcinată la noi și că ei înșiși îi cunoșteau deliciile. În „O plimbare la munți”, primul binecuvîntează, în felul său jovial, pe cei care au introdus în țară „triimea” compusă din „dulceți, cafea (în felegene) și ciubucul turcesc”, fiindcă „aduce mulțămire trupului și mîngîiere sufletului”. Al doilea, în „Au mai pățit-o și alții”, leagă obiceiul de „a bea cafea turcească și a fuma dintr-un ciubuc lung” de stadiul „semicivilizației” noastre, „semieuropenești”. Al treilea zice de asemenea de cafea, de cîteva ori, în „Soveja”, dovedind o dată că știe s-o aprecieze („la Hanul Bogdănești… ni se dau cafele turcești foarte bune”), iar altă dată că băutul ei face parte din tabieturile sale: „După-amiazi m-am așezat în ceardac, ca să-mi sorb cafeaua…” .
După numai două decenii, uzul devine, în numeroase cazuri, abuz.
Pentru celălalt cuvînt, trebuie să mă întorc la aceiași autori și, cu o excepție, la aceleași scrieri. Ideea rămășagului din „O intrigă la bal masche”, de Alecsandri, în care un domn se consideră „diplomat desăvîrșit”, isteț și versat, încît nimeni nu-l poate prinde „cu vorba sau fapta”, îi vine personajului „bînd ceai cu femeia lui” provocată de el să-l pună la încercare. (Bineînțeles, pierde). Un excitant, ceaiul combinat cu rom de Jamaica, sub denumirea de „ponci”, e cel care declanșează buna dispoziție a cîtorva „tineri de curînd însurați”, din nuvela citată a lui Negruzzi, ce merge pînă acolo încît laudă, „cu entuziasm, dar fără foc”, viața lor de după căsătorie și soțiile. Gazda, pretins cunoscător în „diplomația cochetăriei”, nu se limitează la elogii, ci încrezător în naivitatea consoartei lui, caută să-i încredințeze pe tovarășii de petrecere că tot ce a spus despre ea e adevărat. O găsește „strîns îmbrățoșată” cu un tînăr. Disperat, vrea să se sinucidă, dar se consolează imediat cu vorbele din titlu: „Au mai pățit-o și alții!” De ceai, cum am anticipat, vorbește și Russo, însă altfel: „În exil totul nu e de lepădat, și niciodată un pat bun și un pahar de ceai n-au mai mult preț!”
Cafeaua și ceaiul (evident, mă refer la cel „rusesc” și la cel „englezesc”) au nu numai vîrste, ci și reprezentări diferite în societatea și în literatura românească. Din cauză că provenea de la turci, că are culoarea neagră, preț mare și efecte puternice, uneori neliniștitoare, asupra organismului, cafeaua a rămas, pînă spre începutul epocii moderne, băutura domniei și a protipendadei. Consumul crește abia după revenirea în țară a primelor promoții de tineri plecați la studii în străinătate, unde cafeaua emana o notă de exotism, amintind de Moka, Martinica, Reunion, Arabia, Brazilia. Ei, acești tineri schimbă, pentru a folosi o formulă curentă, imaginea produsului. De acum, a bea cafea e un gest snob și intelectual. Abia înființate, cafenelele exploatează iluzia distincției și rafinamentului. Pentru a-și menține și lărgi clientela, diversifică rețetele de preparare. În cafeuri, adică în marile cafenele, se aud din ce în ce mai des comenzi de: „șfarțuri”, „capuținere”, „gingirlii”, „mazagrane”, „marghilomane”. Treptat, denumirea de „cafea turcească” se restrînge sau devine vagă.
Ceaiul n-a trecut prin asemenea prefaceri. „Biografia” sa e mai simplă. Se bea, probabil, din deceniile următoare domnilor Dimitrie Cantemir și Constantin Brîncoveanu. Sigur de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Nicolae Iorga citează un document din, aproximativ, 1771, în care cineva a notat: „1 cutie pentru ceaiu”. Chiar dacă a venit din (sau, mai exact, prin) Rusia, ceaiul e receptat, de la început, ca o băutură occidentală, nobilă, apoi burgheză, și nu după mult timp, populară, prin substituirea cu „ceaiul de plante” (medicinale). E drept, el se bea și la cafenea, dar mult mai des, acasă, în „salon”, la oră fixă, ajungînd să însemne, de la o vreme, petrecere de societate. (Fragment)
Lasă un răspuns