Sursele documentare folosite de Anton Coșa au fost false. Obligația elementară a celui care s-a autointitulat cercetător al „istoriei catolicilor și catolicismului din Moldova” era să evite pe acei istorici care au falsificat, în modul cel mai grosolan, istoria românilor, sau să dovedească atitudine critică față de aceștia. Autorul în cauză a folosit ca informație de primă importanță falsurile și inepțiile scrise de „călugărul iezuit Samuel Timon, care citează o sursă intitulată „Ephemerides Cibinienses”. Cartea acestuia a fost publicată în anul 1733 la Cassovia, iar în 1754, la Viena. Autorul a fost primul mare falsificator al istoriei formării neamului românilor. Acesta este, de fapt și de drept, iezuitul de la care a pornit ideea cea mai eronată a „vacuumului” de populație românească în Ungaria și Transilvania, la sosirea celor cîteva mii de oameni ai triburilor ugrofinice din stepele de lîngă Urali, ajunși și statorniciți în zona de formare a bazinului Tisei, numită atunci Hung, după ce suferiseră groznica înfrîngere în „țara dintre rîuri”. Aici, rămășițele triburilor au întemeiat cîteva tabere, din care porneau jafurile distrugătoare asupra popoarelor Europei. Punctului de vedere exprimat de iezuiți, care pînă pe la 1700 au scris corect despre evenimentele și faptele românilor trăitori în Transilvania, Panonia și alte teritorii din Europa Centrală, iar înainte de anul 1750 au negat existența aceluiași popor pe spațiul geografic respectiv, i s-a dat replica meritată de către reprezentanții românilor din Dalmația, Bosnia, Croația, Ungaria și Transilvania. La 12 septembrie 1747, cei 23 de arhierei români au comunicat protestul lor față de neadevărurile scrise de cel în cauză. Replica românilor a fost scurtă, dar cuprinzătoare, exprimată prin cuvintele „notun unquam Transilvania Valachis a tot centenis annis numquam fuisse vacuam” (Este cunoscut că, de-a lungul sutelor de ani, Transilvania n-a fost lipsită niciodată de populație”. Așa au înțeles românii conștienți să dea replică plăsmuitorilor trecutului lor național din secolul al XVIII- lea. Spre deosebire de aceștia, domunul Coșa a preluat, fără discernămîntul specialistului, informația de la Timon și nu a prezentat neadevărul. „Prima mențiune documentară a toponimului Faraoani (în forma Forrofajo) găsim în lucrarea scrisă de S. Timon. Acest călugăr a prezentat marele neadevăr că, husiții, nu numai sași, ci și unguri din Transilvania, au fugit din țară în anul 1420, în Moldova și s-au așezat aici, sașii la Cotnari, iar ungurii la Faraoani, Valea Seacă, Bacău și alte localități învecinate”. Aberația este demonstrată de scrisorile episcopului Ioan de Ryza, care a cerut intervenția regelui Poloniei împotriva a patru husiți, aflați în Moldova; iar cele oferite de Gheorghe Lepeș, episcopul Transilvaniei și inchizitorul Iacob de Marchia conving că puținii husiți au venit în Moldova prin Polonia, iar de aici au trecut în Transilvania. Faptele s-au petrecut invers de cum le-a scris Timon și preluate de A. Coșa. Întrebarea pe care trebuia să și o pună A. Coșa era „Oare la Sibiu exista o comunitate grecească, care să asigure elaborarea și răspîndirea unui „Ziar al orașului?” Noi ne-am străduit să aflăm adevărul, dar rezultatul a fost negativ. Possevino, în 1583, n-a pomenit de greci la Sibiu. Informațiile ne permit să caracterizăm drept fantezistă aprecierea referitoare la o „rezistență în fața prozelitismului husit” a catolicilor din Faraoani, deoarece aici nu existau asemenea credincioși, în secolul al XV- lea și al XVI-lea. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)
Lasă un răspuns