„Cred că fiecare urmăm un drum predestinat”, este convingerea la care a ajuns omul pentru care munca a însemnat un mod de viață, iar succesele au intrat în cotidian. Cu siguranță nu așa gîndea și puștiul de cîțiva anișori din orașul Piatra Neamț, a cărei principală preocupare era să fugă în fiecare dimineață la scaldă la Bistrița și să bată mingea, cu prietenii „de mahala”. Cu un tată muncitor la fabrica de tîmplărie din tîrg și o mamă casnică, copilăria nu avea cum să fie una îmbelșugată. „Eram, însă, extrordinar de fericit, aveam prietenii mei din mahala, cu care puteam să fac tot ce ne trecea prin cap. Nu-mi dădeam seama de privațiunile vieții. Eram copil, nu știam eu de unde vin banii. Veneam de la școală, aruncam ghiozdanul și plecam desculț prin colbul mahalalei. Le povestesc asta copiilor mei și nu le vine să creadă”, ne mărturisește Petru Plăcintă. E și greu să crezi că omul impecabil îmbrăcat, cu statură atletică, recunoscut în tîrg pentru eleganța sa, a umblat odată desculț prin colb.
Ceva tot I-a lipsit copilului Petru Plăcintă: tatăl, plecat pe front cînd el avea doar cîțiva ani. „Îl cunoșteam pe tata doar din fotografii. A plecat pe front cînd eu eram foarte mic. A fost declarat dispărut la luptele de la Cotul Donului. Timp de trei ani, nu am știut nimic depre el. Mama a primit cîteva informații, ce-i drept firave, de la primii care s-au întors din lagăre și care I-au spus că, într-un centru, ar exista un Plăcintă. Locuiam pe o stradă pe care stăteau mai multe rude. Cînd s-a întors din Siberia, a fost o explozie de bucurie pe toată strada. A fost trimis un copil după mine, să mă caute, să vin acasă. Cînd l-am văzut pe tata, în zdrențe și nebărbierit, m-am speriat și am dat să fug. Tata nu a insistat să mă ia în brațe. A intrat în casă, s-a spălat, s-a bărbierit șI s-a îmbrăcat într-un costum”, povestește Petru Plăcintă. El spune că a moștenit de la tatăl său o mare calitate: o putere de muncă extraordinară, pe care a știut, de altfel, să o exploateze.
Odată cu revenirea tatălui de pe front, lucrurile s-au schimbat pentru copilul cel mare al familiei Plăcintă. „Am început să fiu puțin stresat. Tata era de părere că sînt un copil care nu voi fi în stare să fac nimic. Mediul familial a fost unul legat de pămînt, cu influențe religioase. M-au crescut cu un cult pentru cinste, corectitudine și frică de Dumnezeu”, spune Petru Plăcintă. Valori pe care, chiar dacă era unul dintre cei mai temuți oameni ai județului, mulți ani mai tîrziu, a încercat să le imprime șI copiilor săi. Pe care, chiar dacă nu I-a trimis noaptea să stea la cozi la lapte, a încercat mereu să-i ferească de statutul nemeritat de „copiii lui Plăcintă” și i-a trimis ziua la cozi, să înțeleagă cum sînt vremurile.
Petru Plăcintă a avut un mare noroc: părinții, oameni simpli, au înțeles la timp că pîinea lor trudită se poate cîștiga și altfel: cu multă școală. „Mama a fost cea care a făcut tot posibilul să urmez toate treptele de învățămînt. În clasele mici nu am fost un model de elev. Învățam numai la obiectele care îmi plăceau: biologie, geografie, în general, științe legate de natură. Carnetul de note înregistra extreme. Cu ușurință luam note mari la obiectele care mă preocupau, iar la restul, făceam salturi pentru examene. La limba rusă, am trecut clasa timp de cîțiva ani cu o singură poezie pe care o învățasem. Asta s-a datorat șI influenței tatălui meu, care a fost prizonier în Rusia și care nu suporta propaganda vremii. El știa prea bine mizeria adevărată în care trăiau oamenii acelor locuri. Tata mi-a spus, într-o discuție ca între bărbați, că, dacă nu voi învăța limba rusă, îmi va face cadou o bicicletă”, povestește Petru Plăcintă, care a reușit să obțină bicicleta visată.
La 16 ani a absolvit liceul
Petru Plăcintă s-a dovedit de mic un tip extrem de pragmatic și de pasionat. Îi plăcea să se ocupe de grădină. „Am avut mereu acea calitate înnăscută de a încerca să descopăr ceva nou. Țin minte că l-am contrazis pe profesorul de biologie, care susținea că nu se pot face altoiri între specii. Or eu aveam acasă un altoi de măr pe păr, care dădea foarte bune rezultate. Nu m-a crezut și nu s-a convins decît atunci cînd l-am dus acasă, să-i demonstrez. Ce-i drept, după doi ani, copacul meu s-a uscat”, recunoaște Petru Plăcintă. Asta nu l-a împiedicat să se remarce printre colegi pentru deosebita sa dexteritate în ceea ce privea altoirile. „A fost întotdeauna în mine o dragoste pentru flori, pentru arhitectura peisageră. Această pasiune a făcut ca, peste tot pe unde am lucrat, locurile să fie înconjurate de flori. Am încercat să cultiv această pasiune și oamenilor cu care am lucrat, oamenilor simpli, care apoi să ducă frumosul șI la ei acasă”, încearcă o explicație omul care a „marcat” locurile pe unde a trecut cu această pasiune a sa.
De la vîrste fragede datează și primele semne ale viitorului om de afaceri. Puștiul de școală generală a devenit un pasionat și recunoscut columbofil. Porumbeii nu au însemnat doar un hobby, ci s-au transformat într-un mod de a produce bani. „Am cîștigat din tranzacțiile cu perechile de porumbei și, fără nici un ajutor financiar din altă parte, am reușit să-mi cumpăr familii de elită și să particip la concursuri”, ne-a povestit Petru Plăcintă despre prima sa „afacere”.
Cîțiva ani mai tîrziu avea să se petreacă o maturizare bruscă a copilului pe care nu-l prea interesau pînă atunci de unde vin banii. „Am intrat la liceu și, pentru că părinții aveau patru hectare de teren în oraș, am fost declarați chiaburi. Trebuia în fiecare an să plătim taxe pentru liceu. Asperitățile prin care treceam m-au maturizat. Eram convins că nu pot răzbate decît dacă am note peste medie. Am început să caut în jurul meu modele. De altfel, în fiecare etapă a vieții mele am căutat modele”, mărturisește Petru Plăcintă. Primul model a fost un coleg de liceu: Mitrel Capșa, fiu de preot, cel mai bun din clasă, care lua ore de pian de trei ori pe săptămînă. Cei doi băieți au început să învețe împreună. „Aspectele de viață comparativă au fost pentru mine un semnal că există lumi diferite din punct de vedere material. Am realizat vă singura mea șansă era să recuperez printr-o muncă făcută de unul singur, fără aportul celor din jur”, își amintește Petru Plăcintă. Mitrel Capșa este acum un mare specialist la Spitalul Fundeni din București. Petrică, cum îI spuneau părinții, a venit puternic din urmă. La 25 de ani, Mitrel era asistent universitar, iar Petrică, director la Avicola Bacău. A terminat liceul la 16 ani șI jumătate. Asta pentru că mama a obținut o aprobare să-și înscrie băiatul la școală la șase ani, iar comuniștii au dat o lege ca formarea unui copil să se limiteze la zece ani de studiu.
La 16 ani, Petru Plăcintă avea un vis: să facă medicină. S-a urcat în tren și a plecat, împreună cu un văr, la Iași, să susțină examenul. În gară I-a întîmpinat o altă rudă, student la ISE. I-a luat frumușel de mînă și le-a explicat că medicina este un „frunct interzis” pentru ei, că acolo ajung doar copiii de medici, care au bani. „Mi-a zis că e greu ca un copil ca mine să intre la medicină. A fost o conjunctură favorabilă: probele de concurs la medicină și zootehnie erau aceleași. Vărul meu, Văcaru Opriș, este acum profesor universitar la Facultatea de Zootehnie din Iași”, povestește Petru Plăcintă. Peste ani, vărul care l-a întors din drumul medicinei avea să recunoască că a greșit și că Petrică era capabil să intre la orice facultate. A rămas, însă, regretul. „Mi-ar fi plăcut să fiu chirurg”, recunoaște Petru Plăcintă, care susține, însă, că nu are nici un amestec în alegerea fiicei sale mai mari, absolventă a Facultății de medicină.
Director într-o noapte
Anii de studenție au însemnat un alt mediu, alte modele. „Mi-am aruncat săgeata spre modele mult mai sus ca mine, oameni realizați sau care lăsaseră în urma lor ceva remarcabil. După anul I, cînd am fost desemnat cel mai bun student, mi-am afectat mult timp să mă instruiesc asupra modului de comportare în societate. Simțeam nevoia. Deși nu aveam o situație materială foarte bună, doream să mă prezint, sub aspect vestimentar, într-o notă de bun gust, chiar dacă aveam două cămăși. Camera mea a devenit recunoscută: la mine se călcau pantalonii, făceam nodurile la cravate. A fost perioada în care am realizat un anumit statul al meu, o anumită personalizare. Am început să merg la facultate în costum șI cu cravată. Mi-a plăcut să am croiul anului, chiar dacă eram nevoit să răscroiesc costumul”, spune Petru Plăcintă. Din studenție, nu a mai dezbrăcat costumul. Așa merge și la cumpărături. Nu agrează vestimentația sport, în ciuda eforturilor copiilor lui, care-i fac cadouri mai „lejere”. Nu a renunțat la această ținută nici atunci cînd a devenit omul șantierelor, cînd la Avicola Bacău se construia într-un ritm năucitor. A avut întotdeauna o cămașă de schimb pregătită, pentru că, în orice moment, putea să fie chemat la o ședință.
Perioada petrecută în Iași s-a încheiat în 1961. A rămas, însă, nostalgia orașului. Petru Plăcintă: „Și acum, cînd merg în Iași, mă duc la o biserică din Copou, ascunsă de ochii trecătorilor, unde aprindeam o lumînare înainte de examene. Toamna, Iașiul este absolut superb”. Absolventului Petru Plăcintă, care a terminat facultatea cu media 9,98, i s-a propus să rămînă cadru universitar, după obligatoriul an de stagiu în producție. A plecat la Piatra Neamț, la Direcția Agricolă, ca primul inginer zootehnist al județului. „După un an, începeam să devin cu adevărat inginer. Mi-am dat seama că sînt un temperament care trebuie să trăiască, mai zbuciumat, mai creativ. Am renunțat la cariera universitară”, spune fără regrete.
În 1962, în urma colectivizării, toți inginerii agricoli au fost detașațI în producție. Petru Plăcintă a ajuns la Girov, lîngă Piatra Neamț. Aici a venit în vizită Gheorghe Ibănescu, secretarul cu probleme de agricultură a Regiunii Bacău, care avea de rezolvat o sesizare: șeful de fermă, tehnician agricol, s-a plîns la partid că are probleme cu inginerul de la sectorul zootehnic, care nu-l ascultă. Ibănescu a vizitat sectorul zootehnic, a remarcat ce a făcut acolo inginerul neascultător și a spus scurt: „El e omul de care am nevoie”. În trei minute, Petru Plăcintă a fost numit director la Avicola Bacău. Avea 25 de ani. A doua zi, urma să-și înceapă treaba. Mai era o singură problemă: nu era membru de partid. Așa că, în acea noapte, comitetul regional al PCR s-a întrunit pentru a primi un nou membru: Petru Plăcintă. I-au pus trei întrebări din politica vremii. A știut să răspundă la una singură.
„Totul a pornit de la acea vizită a lui Ibănescu. Toată lumea a spus: «nu se poate, trebuie să aibă o pilă». Pila nu a funcționat în viața mea, și nici în cea a copiilor mei. Fiica mea mijlocie a studiat zootehnia pentru că așa a vreut ea și, printr-o conjunctură de care eu am fost străin, a dat examen și a fost acceptată la o bursă de specializare de patru ani, în Anglia”, ține să precizeze Petru Plăcintă.
„Am valorificat totul, într-un sistem aproape asiatic”
Ce a urmat de aici înainte, odată cu Avicola, stă sub semnul legendei. Petru Plăcintă a conceput un program de investiții pe doi ani, care părea nebunesc la acel moment. A retehnologizat singura fermă care exista și a dezvoltat sectorul de găini cu ouă de consum. A urmat apoi creșterea industrială a curcilor, unicat în țară, stație pilot. A pus la punct programul de selecție a materialului biologic pentru producerea a 100.000 de tone de carne de curcă anual. I-a venit ideea de a folosi pielea de pe picioarele curcanilor, pentru a produce genți, curele și pantofi, cerute în occident. Un sector al fostei fabrici Partizanul s-a specializat pentru produsele care imitau pielea de șarpe. „Produsele din piele de curcă erau foarte solicitate la export. Erau niște mici bijuterii care s-au pierdut după Revoluție”, spune, nu fără regrete, inginerul Plăcintă. În 1982, a înființat și un sector pentru selecția materialului reproducător și creșterea iepurilor. Cele 40.000 de tone de carne obținute erau integral exportate în Germania, Franța șI Italia. Blana nu era aruncată: la Avicola a fost instalată o linie de tăbăcărie și se confecționau haine, paltoane și geci cu mare căutare în acea vreme. „Am valorificat totul, într-un sistem aproape asiatic. Din păcate, o parte dintre fostele baze de producție au fost distruse”, remarcă cu aceeași undă de regret fostul director.
După un an de la numirea lui în funcție, Avicola Bacău s-a clasat pe locul I în țară, loc pe care nu l-a mai cedat timp de 30 de ani. Unitatea de la Bacău a devenit unitatea pilot a României pentru carnea de pasăre, așa cum Comtim Timișoara a fost pentru carnea de porc. Aici au fost aduse primele 16 linii pure de curcă, din Canada, plătite de statul român cu contragreutatea în aur. La Avicola au fost aduse echipamente cumpărate de la performerii lumii. În 1968, Agricola Bacău a ocupat locul al III-lea în lume la selecția hibrizilor de curcă. „Am beneficiat de o perioadă în care statul îI încuraja pe cei care cheltuiau banii pentru investiții. Niciodată nu am cerut fără să primesc, deși, de multe ori, a trebuit să fac adevărate slalomuri pentru asta”, spune Petru Plăcintă. Cînd discuți cu el, își lasă senzația, pentru o clipă, că a fost omul care a cerut, i s-a dat și că meritul nu ar fi al lui, ci al comuniștilor. Dar lucrurile nu stau tocmai așa. Garanția că banii vor fi bine cheltuițI a fost tocmai numele directorului. De multer ori, deschiderea finanțării a fost obținută abia atunci cînd se termina lucrarea.
Despre Petru Plăcintă s-a spus în acele vremuri că face capitalism în plină epocă socialistă. Nimeni nu îl putea împiedica să aplice principiile manageriale și normele unui concept vest european de care era legat prin relațiile comerciale: performanța. „Odată, într-un cerc de specialiști, am făcut o remarcă ce nu a fost prea bine primită pentru acele vremuri. Ceaușescu criticase faptul că, deși importăm tehnologie de ultimă oră, performanțele României nu sînt ca ale occidentalilor. Am spus atunci că performanțele nu înseamnă numai utilaje, că trebuie să asiguri și pregătirea oamenilor la același nivel cu străinii, dar și un trai civilizat. Cum să obțină aceleași performanțe un muncitor neamț, care vine la serviciu într-un Volkswagen și se schimbă în niște vestiare care arată ca o farmacie, și un român care schimbă trei autobuze pînă la serviciu, doarme în frig și duce grija copiilor cu cheia de gît? Ca să pot să mă bat de la egal la egal cu străinii, trebuia să ofer și eu un complex de condiții salariaților. Nu era disidență, era pur și simplu modul meu de a privi lucrurile”, ne asigură Petru Plăcintă.
Tocmai perntru că a realizat că performanțele nu se pot obține cu burta goală, le-a asigurat muncitorilor de la Avicola condiții de invidiat la acea vreme: vestiare comparabile cu cele din vest, o cantină modernă. Salariații de la Avicola Bacău plecau lunar acasă cu pui, ouă și, îngeneral, alimente care să permită familiilor un trai decent. În plus, prin aplicarea acordului global, un muncitor primea anual o completare la salariu de aproape 70.000 de lei. O mașină Dacia la acea vreme. Autoritățile județului știau, dar nu aveau alceva de făcut decît să închidă ochii. Cerințele erau pe măsura condițiilor: în Avicola se putea greși o singură dată. „O singură greșeală într-un sector putea compromite producția pentru un an de zile. Mi-a plăcut să lucrez cu oameni inteligenți, muncitori și corecți. Oricît de bun specialist ar fi fost, dacă nu era un om de caracter, dispărea. Erau și lucruri pe care puteam să le înțeleg. Ardea un grajd, mă duceam imediat la fața locului. Șeful de fermă mă aștepta tremurînd ca varga. Prima mea întrebare era dacă nu are o cafea sau îi făceam observație că nu a mai tuns demult iarba în curtea fermei. Apoi stăteam de vorbă cum să facem ca, pînă mîine, să nu se vadă că pe acolo a fost incendiu. Rămînea prentru mine un om de suflet. Am mai desoperit o notă de productivitate pentru actul de conducere. ÎI avertizam cu o zi înainte pe cei care urma să îI controlez. Găseam totul pus la punct șI lăudam omul, care devenea mîndru. Am fost mereu pe principiul că succesul încarcă bateriile”, declară Petru Plăcintă.
Au rămas celebre în oraș gesturile de omenie făcute de directorul Avicolei. Un muncitor care avea o problemă în familie, sau chiar un om din oraș căruia îI murise un părinte sau avea pe cineva internat în spital, găsea înțelegere. Omul povestea necazul, iar Petru Plăcintă își chema șoferul și îi spunea: te duci șI aduci atîția pui, atîtea cofraje de ouă. Mulți au plecat fericiți din curte de la Avicola. Cei care nu se descurcau acasă cu mîncarea și aveau nevoie de un pui pentru copil nu au fost niciodată refuzați. În schimb, hoția nu a fost tolerată. „N-am putut ierta minciuna și furtul. Era mult mai simplu să îmi spună cineva că are nevoie de ceva. Niciodată nu am refuzat pe nimeni care a venit să-mi ceară un pui pentru copil sau un curcan să-l dea la medic”, întărește Petru Plăcintă ceea ce unii știau deja.
Relația cu salariații a atins un apogeu la 1 iunie 1984, cînd în Avicola s-a deschis o grădiniță pentru copiii angajaților. A fost la acea vreme o adevărată revoluție în domeniu: în grădiniță, copiii învățau limbi străine, vioară, pian, arte marțiale. Centrul a fost dotat cu televizoare color și aparate video, iar cei mici învățau ce înseamnă un computer. Era în 1984. La absolvire, copiii își scriau singuri diploma. Nimeni din afară nu putea pătrunde în această citadelă. Nici progeniturile inspectorilor școlari, nici cele ale mai marilor comuniști de la acea vreme. Petru Plăcintă a adus, prin mijloace ocolite, un avion pentru copiii din grădiniță. Aparatul mai avea 178 de ore de zbor, dar a fost trecut la casare. A fost adus în Bacău într-un camion. Ghinionul a făcut că, în timp ce era avionul pe aeroportul Bacău, primul secretar de la acea vreme, Ion Bogdan Băluță, îl conducea pe ministrul aviației. Ministrul a întrebat ce este cu avionul din camion. Băluță a ridicat din umeri: habar nu avea. L-au întrebat pe șeful Aeroportului, care le-a spus: „e avionul lui Plăcintă!”. În oraș s-a răspîndit zvonul că „Plăcintă și-a cumpărat avion”. Numai că de aparat s-au bucurat, de fapt, copiii din ghrădiniță.
Nu ne-am propus acum să epuizăm toate poveștile spuse pe seama directorului de la Avicola Bacău. E și imposibil, într-o pagină de ziar. L-am întrebat, însă, pe interlocutorul nostru dacă este adevărat că avea fir direct cu Ceaușescu. „Am auzit șI eu treaba asta, după Revoluție, dar este un mare neadevăr. Pe Ceaușescu l-am văzut doar de două-trei ori, cu ocazia vizitelor lui în județ. Prin 1975, au venit la o inaugurare, împreună cu toți miniștrii. Am organizat o expoziție, în calitate de prim exportator al României de carne de pasăre. De o parte, am pus produsele care le trimiteam în Germania, Austria, Franța, care erau împachetate la standarde occidentale și arătau superb. Alături am expus aceleași produse, dar în ambalaje românești: pungile acelea de polietilenă, cu capse metalice. Ceaușescu I-a chemat pe toți miniștri și le-a dat termen ca, în șase luni, să asimileze amblajele străine. În schimb, ea nu dorea deloc progresul. La ferma de curci de la Brad a întrebat: «ce-i cu luxul ăsta?» Luxul însemna curățenie, halate albe, borduri văruite, gazon, flori”, spune Petru Plăcintă.
Relația cu atoritățile comuniste nu a fost întotdeauna liniștită. Dacă primii secretari Gheorghe Roșu șI Alexandrina Găinușă au pus mult preț pe cuvîntul și părerea lui Petru Plăcintă, cu răposatul Băluță au fost ceva probleme. Cineva ne-a povestit că, prin anii ’80, în cadrul unei plenare de agricultură, Petru Plăcintă a avut curaj să spună lucrurilor pe nume. El a criticat în fața unei săli arhipline politica dusă la acea vreme. Avicola făcea export și avea nevoie de furaje din străinătate. Numai că furajele erau împărțite, de-a valma, la toate fermele din județ. Plăcintă a explicat că, în ritmul acesta, vor muri cu toții, iar investiția de milioane de dolari făcută în curci se va duce pe apa Sîmbetei. În sală s-a lăsat o tăcere mormîntală. „La ieșire, de unde de obicei venea multă lume să stea de vorbă cu mine, în jurul meu s-a făcut un gol. Pe scările Casei de Cultură, cîțiva metri în stînga și în dreapta mea, nu era nimeni”, își amintește interlocutorul nostru. După cîteva zile, Băluță a făcut o vizită la Avicola și s-a declarat învins: Plăcintă avea dreptate și nimeni n-a mai îndrăznit să se atinghă de furajele lui. În tîrg, însă, s-a zvonit că „I-au venit de hac lui Plăcintă”. Nu comuniștii pe care i-a înfruntat i-au venit de hac, ci muncitorii pentru care a făcut altceva. „În 1990, eram în delegație la București și am fost sunat că o mînă de muncitori nu mă mai vor director. Mi-am zis că, dacă asta vor, nu are rost să mai continui. Și nu m-am mai întors. După doi ani, am revenit în fabrică în calitate de secretar de stat. M-au primit cu flori. Iar fulgarinul și ochelarii mei erau, în birou, acolo unde le lăsasem”, spune Petru Plăcintă.
După Revoluție a fost la un pas să plece în străinătate
„Cred că fiecare urmăm un drum predestinat”, îmi spune Petru Plăcintă, cînd îl întreb dacă a fost vreodată tentat să plece în străinătate. Specializările pe care le-a făcut în Canada sau țările Europei de Vest au fost de fiecare dată un prilej pentru firmele străine să încerce să-l „acroșeze”. A refuzat de fiecare dată. „N-a fost dată să nu încerce să mă rețină, mai ales cei din America și Canada. Acolo am trăit și o întîmplare mai puțin plăcută. Nu am avut dreptul la corespondență. Nu am putut primi nici o scrisoare de acasă. Se temeau că specializarea este o formă de spionaj industrial, fără de care nici o țară nu prosperă. Ce-i drept, nici eu nu m-am dat în lături”, recunoaște Petru Plăcintă, care preferă să nu dezvolte acest subiect.
Totuși, ideea de a pleca de tot în străinătate i-a surîs, dar abia după Revoluție. „Am plecat împreună cu soția, într-un concediu în Germania. Acolo am primit o ofertă din partea Redford House California de a merge să lucrez ca specialist în cea mai puternică unitate de creștere a curcilor din Statele Unite. Mi-au trimis și contractul: mă aștepta o vilă, tot ce trebuie în frigider, și o primă de instalare de 3.500 de dolari. Mi-au pus în plic și biletele de avion, povestește Petru Plăcintă. A fost o tentație profesională extraordinară. Cea mai mare reținere era, însă, mama, pentru că, între timp, tata murise și era singură. Ezitam, cînd am primit un telefon din țară cu propunerea de a pleca atașat comercial la una dintre ambasadele României din Londra, Haga, Roma, Mocova sau Beijing. Mi s-a părut o ofertă tentantă. Era pentru mine o ieșire din criza morală pe care o traversam. Aproape perfectasem actele cînd am primit un telefon prin care ministrul agriculturii din Guvernul Roman mi-a propus postul de subsecretar de stat. Am vrut să refuz, dar nici nu a vrut să audă”.
Pe vremea cînd era secretar de stat, a conceput Holdingul Agricola International. Un subiect controversat, despre care au curs tone de cerneală. „Nu am făcut nimic ilegal. Am făcut doar cîteva lucruri pe care legislația de la acea vreme nu le prevedea. Nu cred că am greșit”, spune primul președfinte al Agricolei International. După revoluție, el nu a stat cu mîinile în sînt, chiar și după ce a fost schimbat din funcția de președinte al Agricolei. S-a lansat în afaceri cu preparate de pui, cu calculatoare, dar și cu mașini. Acum, toate au devenit afaceri de familie, conduse de copiii săi. A dorit să facă o fabrică Coca Cola în Bacău, dar nu i-a plăcut relația comercială cu firma parteneră și a abandonat ideea.
Ce face, acum, Petru Plăcintă? „Mă ocup de investiții, ca de obicei. Să nu mă dezic. Pregătesc un supermarket al lumii informatice, cu tot ce înseamnă tehnica informației și consultanță de specialitate”, spune Petru Plăcintă. L-am întrebat ce înseamnă să fii un bun manager. „La început, ești un tip programat, iei măsuri precise, impui reguli care trebuie respectate. Apoi, intervine aspectul uman. Ajungi la înțelepciunea că adevărul nu este unul singur. Sînt variante ale adevărului. Oamenii sînt o componentă a succesului oricărui manager. Nu poți avea performanțe dacă tu iei 90 % dintre beneficii, iar lor le lași firimiturile. Nu trebuie să fii deosebit de inteligent, dacă ești foarte bine informat. Trebuie, însă, să înțelegi regulile și să vrei să muncești. Cine se gîndește astăzi să înființeze o afacere și nu ia în calcul Uniunea Europeană, dă faliment. Trebuie să vezi în viitor”, par să fie cîteva dintre principiile pe care le-a respectat managerul Petru Plăcintă, căruia îi pare rău că nu este mai tînăr cu zece ani..
El ne-a mărturisit că, dacă nu ar avea activitate, ar muri: „Odihna pentru mine înseamnă cîteva ore. Apoi, devine un calvar. Am dureri fizice. Mereu mă gîndesc la ceva, nu-mi place să pierd timpul. Am avut șI am mereu lîngă mine un caiet șI un creion. Chiar șI noaptea s-a întîmplat să îmi vină o idee, o soluție, pe care am notat-o imediat. Mi-e teamă să nu uit vreun detaliu. Cînd vreau să mă relaxez, pun mîinile sub cap și încerc o yoga simplă. Niciodată nu mă plîng că nu am timp liber. Cred că există o notă de influență asiatică în structura mea”. (Nicoleta BICHESCU)
Lasă un răspuns