Cînd deschise ușa temniței, marele armaș făcu un pas îndărăt. O duhoare neînchipuită îl izbi în față. Lumină cu făclia. O viermuială de trupuri se zări. Lanțurile grele de la picioare și mîini sunară sec. Figuri înspăimîntătoare, acoperite de plete lățoase și bărbi crescute în neorînduială se îndreaptă spre el. Dintre toți, se distinse unul „colos la trup, păgîn de slut la față, cu o privire fioroasă de te bagă în friguri la cea dîntîi căutătură”. Era Gavril Buzatu.
– Din porunca Măriei Sale, Mihail Sturza, domnul Moldovei, vei fi călăul temniței! zise slujitorul. Vino!
Imediat, lui Gavril Buzatu i se făcu „o uniformă din șpențar, adică tunică închisă la gît ca la oșteni, și cu nasturi de metal, pantaloni de postav roșu, o căciulă în cap cu fundul roșu și pe dînsa o mască de tinichea scriind pe ea Călăul tenmniței și unbici pe umăr”. Pe 26 octombrie 1837, „la vremea iarmarocului de Sf Dumitru”, Ișul fu cuprins de o zarvă nemaipomenită. Un întreg alai cum nu se mai văzuse pînă atunci, se îndrepta spre șesul de la mănăstirea Frumoasa. În frunte, pocnind din bici, avînd pe umăr o funie groasă, era Gavril Buzatu. Îl urma, cu privirea pierdută, „un oarecare Voiucu Harabagiu”, învinuit că despicase cu toporul capul unui neguțător pentru a-i lua banii. Un careu din dărăbani și armășei cu armele în cumpănire, gata să tragă, îl păzeau. Gravil, mîngîindu-și din cînd în cînd, bărbile mari care atingeau pieptul, urmă boierii de la Criminalicescu Departament. După ei, o mulțime pestriță de curioși, de la mahalagiii piețelor, pînă la negustori și boieri de rangul al doilea. Firește, nu lipseau copii care se înghesuiau să-l vadă pe condamnat. Cortegiul se oprea la fiecare răspîntie, unde, după ce răpăiau tobele, marele armaș dădea citire „cu glas tare”, a poruncii domnești. Încet, încet, trecînd pe sub poarta dosnică a mănăstirii Frumoasa și traversînd curtea, se ajunse la Movila Sarandei, ce domina șesul pe care se întindea iarmarocul. Furcile de stejar cioplite se înălțau pe partea cea mai înaltă a movilei. Peste ea, aruncă Buzatu femeia ce purtase pînă atunci pe umăr. Zarva încetă imediat. Cumpărătorii părăsiseră tarabele negustorilor, înghesuindu-se să vadă mai bine execuția. Lăutarii își încetară cîntecele, iar marele scrînciob de lemn se opri. Cîțiva ofițeri călări își struneau caii. Se citi din nou porunca domniei de condamnare la moarte, după care osînditul fu ridicat pe un scaun de lemn. Gealatul îi prinse de gît funia cu nod, apoi așteptă semnul marelui armaș. O liniște apăsătoare se lăsa. Gavril Buzatu rînji. Armașu făcu sul hîrtia cu sigiliu și o așeză cu băgare de seamă la chimir. Răsuflă cu greutatea unui om obosit, privi spre boieri, aruncă o privire spre mulțime, ridică brațul și tăie aerul, arătînd că osînda o să fie făcută. Atunci, călăul smulse cu putere scaunul de sub picioarele lui Voicu Harabagiu. Pentru o clipă, trupul se legănă în funie, apoi acesta zvîcni o dată, de două ori și rămase nemișcat. Totul se sfîrșise. La doar doi ani, pe 18 aprilie 1839, același ritual se desfășură pe Movila Sarandei. De data aceasta, locul osînditului fu luat de frumosul haiduc Ion Pietreanu. Pe o vreme friguroasă, el fu spînzurat de Gavril Buzatu. Bietul Chetreanu scăpase odată de moarte, datorită mitropolitului Veniamin Costacle, care l-a iertat și luat sub pulpana ocrotitoare a amantei sale. Haiducul îl însoțea pe mitropolit la toate vizitele ce le făcea la schituri și mănăstiri, nimeni neîndrăznind să atace rîdvanul mitropolitului. Totul pînă într-o zi. Dorul de haiducie l-a apucat din nou pe Chetreanu. Aflat ca de obicei în spatele rîdvanului, în drum spre mănăstirea Neamțului, ajungînd pe la mijlocul codrului, în izvor, el, dintr-odată s-a aruncat la picioare Înalt Prea Sfinției Sale, și, cerîndu-și iertare, dispăru apoi în întunecime. A fost prins de poteră prin trădare. Cruzimea lui Gavril Buzatu depășise granițele capitalei Moldovei. Acum i se mai spunea și masalagiu. Locuia într-o căsuță așezată într-una din mahalalele Iașului. Cînd trecea pe ulițele orașului, toți se fereau cu groază, iar în mahala, cînd se întorcea acasă, numai pe două cărări, se auzeau multe mame strigîndu-și copiii, porțile de la ogrăzi închizîndu-se, doar ochii curioși îl priveau printre zăbrelele gardurilor”.
Într-o zi se întîmplă un lucru nemaivăzut. Venind de la temniță, zări în curtea unei case „o copchiliță” ce spăla rufe într-un ciubăr. Se opri în loc. Apoi parcă împins de la spate de o forță nevăzută, se îndreptă spre gard și privi îndelung la fată. Lucru ciudat, aceasta, în loc să se sperie și să lase totul luînd-o la fugă în casă, îl privi liniștită. Atunci această brută, care se lumina doar la vederea sîngelui, se lumină la față și buzele mari, vinete, se deschiseră într-un zîmbet. Imensul său trup fu străbătut de o furnicătură cum nu mai simțise vreodată. Picioarele parcă nu-l mai ascultau. Se întîmplase ceea ce nimeni n-ar fi gîndit. Gavrilă Buzatu, călăul, se îndrăgostise!
Aproape zilnic, el se oprea la gardul fetei care-l aștepta. O chema Safta și împlinise 17 ani. El nu venea cu mîna goală. Îi aducea ba oglindă, ba mărgele și chiar o cămașă înflorată. Între călăul cu chip hîd și micuța făptură se legă o strînsă prietenie. Odată, pe înserat, el i-a povestit cumplita sa existență, așezați pe un trunchi de copac doborît la marginea unui ogor.
– Te-ai învoit să-mi devii soață?, o întrebă el.
Fata stătu o clipă, apoi spuse simplu:
Necazurile lui însă abia acum veneau. Ca să se însoare, trebuia aprobarea divanului. În 1874, Gavril Buzatu înmînă o jalbă Marelui armaș prin care se cerea să se însoare. Acesta, care trecuse prin multe, citi jalba și rămase fără grai. Ridică neputincios din umeri, apoi o puse pe masa Înaltului Divan. Dîndu-se citire insolitei cereri, boierii ridicară din sprîncene și chemară în ajutor pe pravilistul Damaschin Dojinca. Acesta răscoli vechile pravile și găsi într-un tîrziu un paragraf care se potrivea jalbei călăului: „Vinovatul cel osîndit la închisoare nu poate face puternică alcătuirea căsătoriei din ziua aceea în care i se face cunoscută hotărîrea giudecătorească. Deci nu are voie să se însoare”. Ce a fost în sufletul lui, nu-i greu de închipuit. El însă și-a continuat cumplita meserie.
La 24 octombrie 1847 spînzură pe frații Cuciuc din Dorohoi care-și otrăviseră tatăl în înțelegere cu mama lor vitregă. „Acești nenorociți au întristat societatea noastră prin cruzimi înmulțite în astă țară”. Apoi, plecă și la Dorohoi, pentru a da exemplu, spînzurînd și pe mama lor vitregă.
La patru ani, în 1848, Buzatu înaintează Divanului „o nouă jalbă de căsătorie, explicînd ca unul care și el poartă fire omenească spre a nu păcătui nelegiut”. Spera ca Divanul, între timp schimbat, să fie mai îngăduitor. N-are noroc. Ba, mai mult, nu numai că nu i se aprobă căsătoria, dar i se spune și direct, pentru „mîrșăvia caracterului lui”. Plecarea din domnia lui Mihail Sturza a însemnat și sfîrșitul carierei lui. Ieșenii îl detestau, prezența lui amintea de practici feudale. Într-o zi primi poruncă să părăsească orașul. O harabă opri în fața locuinței sale. Urcat în ea cu puținele lucruri, păzit de o parte și de alta de doi călăreți înarmați, cînd căruța trecu prin fața casei Saftei, simți că i se rupe ceva în întreaga sa ființă. Pentru o clipă ar fi vrut să-i omoare pe cei doi paznici și să se ducă la Safta lui. Se liniști, însă, pe obraji i se prelinseră lacrimele. Erau primele dar și ultimele din viața lui de călău. Fu dus la Mănăstirea Secu. Aici, într-o chilie, mică și întunecoasă, își va depăna amintirile, găsindu-și sfîrșitul într-un noiembrie al anului 1856, uitat de toți, chiar și de fosta copchiliță Safta. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns