Războiul dintre micii și marii acționari

• firmele băcăuane unde micii acționari nu au nimic de spus se numără cu zecile

Războiul dintre micii și marii acționari ai firmelor românești a ajuns undeva în zona absurdului. Încercarea de a da ceva primilor la ofertele publice de preluare a acțiunilor făcute de cei care dețin procente de peste 90% a dus la coalizarea marilor investitori străini care au cumpărat pachete majoritare de acțiuni la firme românești. Cazul Renault, care amenință că se retrage de la Dacia, este deja foarte cunoscut. În parte, criticile acestora sînt justificate, pentru că este de neînțeles de ce trebuie să mai plătești 50 de milioane de dolari după ce ai dat deja 50 de milioane. Cuiul disputei este un ordin al Comisiei Naționale a Valorilor mobiliare, care pare că dă prea mult micilor acționari, în sensul că lasă evaluarea prețului acțiunilor ce se pot cumpăra prin oferta publică finală pe seama unui evaluator în condiții nu foarte clare. Toeretic, normativele s-ar alinia la standardele europene, dar piața românească mai are mult pînă intră în Europa și are încă destule ambiguități legislative și de funcționare.

În acest vîrtej al declarațiilor și contra-declarațiilor există un punct uitat de toți și anume drepturile deținătorului unui procent mai mic dintr-o societate comerciale românească, adică cel cuprins între o acțiune și 49% din capitalul social.

Micii acționari de la Rafo Onești sau de la alte firme nu au văzut nici un leu dividende

Calitatea de acționari la o societate comercială a fost obținută de băcăuani, ca și de alți români, în urma marii privatizări. Cuponiada din anii ’95 a adus acționarilor un număr diferit de acțiuni. La unii au ajuns 39-40 de acțiuni cu valoarea nominală de 25.000 de lei, la alții 990-1.000 de acțiuni de 1.000 de lei. O parte au fost mai puțin norocoși. Suprasubscrierea le-a adus celor care au optat pentru Peco Bacău, de exemplu, doar 63 de acțiuni de 1.000 de lei. Dar indiferent de cîte acțiuni au obținut, timpul a dovedit că rareori acțiunile respective au însemnat ceva pentru băcăuani. Dividendele sînt un vis pentru aproape toți micii acționari. Singurii care iau ceva sînt cei care au acțiuni la fostul Fond al Proprietății Private II Moldova, transformat acum în Societatea de Investiții Financiare Moldova. Ei au primit ceva mai mult de 300 de lei/acțiune, iar pentru anul în curs se previzionează cam 400 de lei. Tot în categoria celor care au dat ceva dividende s-a înscris pînă acum și Aerostar Bacău. Rămîne de văzut dacă după privatizare se va mai întîmpla acest lucru. Și Asco Bacău a dat în fiecare an dividende, fie în bani, fie în natură, după preferința acționarului. Cît a fost firmă de stat, și Perla Moldovei din Slănic Moldova a dat dividende, chestie care nu s-a mai pus pe tapet după privatizare.

Alte societăți însă nu au dat dividende niciodată.

Lipsa dividendelor are cel puțin două cauze. Una ar fi că multe din societățile comerciale băcăuane rezultate din vechile întreprinderi socialiste și care au intrat în Programul de Privatizare în Masă au înregistrat pierderi, au datorii mari către buget sau către bănci, au intrat în faliment sau au fost lichidate. Dăm numai cîteva exemple de la nivelul județului. Rafo Onești, Rafinăria Dărmănești, Chimcomplex Borzești, Carom Onești etc. au avut mereu probleme financiare, motiv pentru care dividendele pentru micii acționari nici nu intră în discuție. Nu mai vorbim de firmele care au ajuns în faliment sau au intrat în lichidare – cum s-a întîmplat la Zahărul Sascut -, unde nici marii creditori nu au scos cine știe ce, darămite micii cuponari.

În alte cazuri, chiar dacă au obținut profit, firmele l-au direcționat către dezvoltare, investiții și oricare alte scopuri. Situația s-a permanentizat după privatizare. Problema ține de o chichiță legislativă. Actualele acte normative privind societățile comerciale lasă firma complet la mîna acționarilor care dețin cel puțin 51%. În acest fel, cei care dețin chiar și 49% din capitalul social al unei societăți pe acțiuni nu au nici un cuvînt de spus.

Acționarii majoritari preferă să-și renoveze sediul sau să cumpere mașini scumpe

Un caz reprezentativ în acest sens este Societatea de Investiții Financiare Moldova. Fostul FPP II are în portofoliu mai multe pachete de acțiuni ce reprezintă sub 50 de procente din capitalul social al unor firme. Aceasta crează probleme în administrarea acțiunilor, mai ales cînd firma s-a privatizat și are un acționar majoritar. Iar SIF-ul își trage mare parte din dividendele distribuite din ceea i se cuvine ca acționar la aceste societăți. „Practic, conform actualei legislații, nu există nici o diferență între faptul că ai o acțiune sau 49 de procente din capitalul social” – a spus vicepreședintele SIF Moldova, Sorin Turtoescu. Exemplu devenit aproape clasic la gigantul de investiții cu sediul în Bacău este participația la Ispat Sidex Galați. Acțiunile de la combinatul siderurgic s-au răsfrînt mereu negativ în performanțele portofoliului de plasamente. Marile probleme financiare, datoriile de tot felul au exclus tot timpul ideea de dividend. Iar preluarea de către concernul anglo-indian LNM International nu a îmbunătățit cu nimic lucrurile. Noul proprietar s-a gîndit mai întîi să-și cumpere limuzine și să-și modernizeze birotica, nu dividendele acționarilor primează. SIF-ul mai are doar 6,8% din capitalul social al Sidex, dar valoarea contabilă este aceeași, iar de primit bani nu pare a fi încă vorba.

Majorările de capital social au diluat total reprezentarea micilor acționari

Situația de la Sidex nu este în nici un caz unică. Mulți din cei care au cumpărat pachete majoritare de acțiuni la diverse firme, inclusiv din județul Bacău au direcționat în altă parte eventualul profit. Unii au făcut ceva bun, în sensul că au retehnologizat cît de cît unitățile economice pe care le-au preluat sau au mai modernizat ceva. În alte situații, noul acționar a adus automobile sau utilaje – utile sau nu -, pe care le-au băgat în capitalul social. Motivațiile puse pe tapet sînt, de regulă, necesitatea alinierii la cine știe ce norme internaționale, ridicarea calității produselor sau a serviciilor, cucerirea de noi clienți etc. La Bacău, un caz binecunoscut este cel de la Bere Lichior Mărgineni, unde majorările de capital social prin aport în natură ale firmei turcești Altum Maya (fostul acționar majoritar – n.r.) au făcut ca proporțiia celor cu certificate de proprietate să devină absolut nesemnificativă. Cît înțeleg micii acționari din toate acestea este greu de spus, dar este sigur că participația celui care face asfel de operațiuni crește exponențial, iar proporția celor cu un număr mic de acțiuni scade pe măsură. În final, orice decizie va fi luată de marele acționar. Care, de regulă, renovează sediul „la standarde occidentale”, cumpără mașini luxoase, face abonament pe mobil pe banii întreprinderi, se plimbă în schimburi de experiență pe cine știe unde prin Europa sau prin lume și tot așa, obrazul subțire cu cheltuială se ține, nu? Sau se mai pot scoate bani din firmele astfel achiziționate și altfel. De exemplu, societatea respectivă trebuie, vezi, dragă-Doamne, să se dezvolte, caz în care se apelează la consultanță. Și dacă firma care acordă sprijinul prin sfaturi eficiente este a soției, a cumnatului, a copilului sau a altei rubedenii este și mai bine. Mai ales dacă este plătită în valută forte. Rămîn banii în familie.

Micul acționar nu înțelege mai nimic din tot acest amalgam de măsuri. În cel mai bun caz, se duce o dată pe an la adunarea generală de bilanț, unde i se înșiruie ore întregi tot felul de cifre, iar în final nu rămîne cu nimic.

Legislația nu permite nici un control al celor care au cel puțin 51% din acțiuni

Lucrurile expuse mai sus nu au nimic ieșit din comun la noi, pentru simplul motiv că așa este cadrul legislativ. Indiferent că are o acțiune într-o firmă sau 49% din capitalul social, acționarul minoritar este complet la mîna celui majoritar. greu de spus de ce este așa. Poate pentru că la un moment dat cineva a considerat că așa va face mai atractivă privatizarea. Cert este că în românia cine are 51% din capitalul social numește consiliul de administrație, conducerea firmei și ia toate deciziile. În Occident nu este așa. Au și ei rechinii lor, dar de la 5% încolo acționarul este semnificativ, trebuie raportat ca atare și trebuie încunoștințat măcar de ceea ce se întîmplă în firmă. Ca să nu mai vorbim de faptul că la procente mai mari are dreptul de a-și numi oamenii proprii în CA. Deci nu se face ca la noi.

Deocamdată, legislația este așa cum este. SIF Moldova a preferat să-și vîndă acțiunile acolo unde nu are un cuvînt de spus în gestionarea unei firme. Dar micii acționari nu pot face altceva decît să-și vîndă acțiunile, de regulă pe mai nimic, dacă au unde și cine să le cumpere. (Gabriela PASCU)