Și în societatea noastră, ca și în întreaga lume, binele și răul conviețuiesc. Dar într-o permanentă contradicție, ca între două clase antagoniste. Cum era și firesc, cei doi poli au rămas, s-au schimbat doar raportul de forțe și poziția lor în societate. Persistența nesiguranței și instabilității vieții ucid scrupulele și ascut simțurile brutale, sălbatice, ale omului, astfel că răul începe să triumfe, să persifleze binele, să prospere și să prolifereze la întuneric. O dată scos la lumină, răul este distrus, vlăguit. Minciuna, ca exponent al răului, și adevărul, ca exponent al binelui, trebuie disecate pînă a le arăta oamenilor părțile putrede ale organismului social. Și de a le vindeca. Acolo unde se mai poate vindeca ceva. De cele mai multe ori, oamenii ocolesc sau ignoră binele, adevărul, deoarece convingerile lor morale nu au suficientă vigoare, sau chiar din lașitate, din frică și comoditate, motive pentru care nu îndrăznesc să iasă în față, să dea piept cu forțele malefice ale răului. Pentru foarte mulți, cînd binele îi dezavantajează, îl califică drept rău, fiindcă aceștia nu judecă fondul formelor, ci strict, numai raportul acestora cu interesele lor personale. Oamenii reacționează diferit față de influența nefastă a răului. Din păcate, unii se lasă acaparați de acesta, ispitiți, devenind pe parcurs complicii tuturor faptelor reprobabile, abominabile prin modalitatea producerii lor. Preceptele ne învață și ne îndeamnă să fim buni, ne învață să fim toleranți, ne ajută să ne înțelegem fără a permite răului să ne stea în cale. Și totuși, bunătatea poate fi o pedeapsă. În ziua de azi, reverși bunătatea spre alții așteptînd să ți se răspundă cu aceeași monedă, cu aceeași bunătate, dar constați stupefiat că spre tine se reîntorc săgețile otrăvite ale răului, invidiei, nerecunoștinței și indiferenței. Sînt atitudini ce te vor înclinat e panta răului, a neomeniei, a dezumanizării. A însingurării și izolării, ce produce dezamăgire și o retragere în fortărețele propriilor suflete. Oamenii aleg și calea răzbunării, această armă murdară, mai ales atunci cînd binele le-a fost răsplătit cu rău. Aceasta îi determină să devină agresivi și intoleranți, cu dorința vădită de a lovi primii pentru a nu mai lăsa celorlalți timp ca să-i lovească pe la spate, să-i rănească.
Adesea facem mai mult rău decît bine. Binele este pe cale de dispariție, în timp ce răul se extinde vertiginos, ne pătrunde devorator, el nefiind altceva decît efectul mizeriei umane în care ne zbatem, mizerie generată de o viață robotizată, din care lipsesc cu desăvîrșire calitățile de bază ale condiției umane: bunătatea, demnitatea și credința. Nu trebuie să lăsăm ca germenii răului să încolțească în noi. Trebuie doar să canalizăm, să mobilizăm energiile interioare spre binele pe care-l putem face celor din jur și spre iertarea celor care încearcă să ne facă rău. Dar poate că cel mai mare și mai frumos efort pe care putem să-l facem în viață. Nu trebuie să uităm nici un moment că toți avem nevoie de bunătate și dragoste. Nu trebuie să uităm învățăturile creștine care ne ajută să înțelegem și să aplicăm legile atît de grele ale omeniei și ale iertării; nu trebuie să provocăm suferințe ce duc la drame inutile și în nici un caz să ne clădim fericirea pe seama nefiricirii altora. Expresia suprem umană cred că este aceea a înțelegerii ce trebuie să persiste între semenii acestui pămînt, a dăruirii bunătății noastre, pentru că așa cum spunea N. Iorga – „Nu dăinuie din noi decît ceea ce am dat altora”. Și rațiunea existenței noastre trebuie să fie binele aproapelui nostru. Să păstrăm mereu viu un aforism celebru al lui Edmund Burke: „Pentru ca puterea răului să nu triumfe, nu trebuie decît ca oamenii buni să nu facă nimic”. ( Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns