Cum, veniți de atîția ani la Timișul de Jos și încă nu ați fost la cascada Tamina? Nu se poate! Se cheamă că n-ați văzut nimic, pierdere de vreme. Chiar mîine să mergeți și apoi mai stăm de vorbă.
Interlocutorul meu, bucureștean „cu ștaif”, e un împătimit al muntelui. Fiecare week-end și mai toate concediile aici și le petrece la Hotelul „Sub Pini”. Om de-al casei. Cunoaște fiecare ascunziș, fiecare potecă, te poate conduce oriunde dorești, cu ochii închiși. Îl surprinde și-l intrigă răspunsul meu, observ că-i provoacă și o anume iritare, pe care și-o maschează printr-o privire apelativă. Stăm de vorbă, cu cîte un coniac „la botul calului”, pe cingătoarea de beton a piscinei, iluminată discret printre coroanele brazilor uriași, de cîteva becuri multicolore. E trecut de miezul nopții, liniștea s-a înstăpînit peste poiană, aburii ce se degajă din apa caldă a bazinului par a însoți fantasmele din închipuirea noastră, personificate și amplificate de prelungirile parcă nefirești ale umbrelor copacilor-catedrală. Ce poate fi mai frumos? Dar și reveria are un sfîrșit, de astă dată o risipește banalul „noapte bună!”.
În plină vară, la munte, diminețile te întîmpină cu broboane de rouă. Localnicii îi spun „lacrimile nopții”. Frumos. Echipat sport și înarmat doar cu un baston artizanal cumpărat de la unul din meșterii ce-și înșiră ofertele la margine de șosea, îmi caut tovarăși de drum. Astăzi voi da marele asalt. Nu prea se lasă convinși. Comoditate, sau teamă de necunoscut? Găsesc un oltean de pe la Dăbuleni. Mic, slab și cam negricios, dar simpatic și cu o avalanșă verbală care mă năucește. Asta e, nu întotdeauna ai ce-ți dorești. Pornim la drum, după ce primisem instrucțiunile bucureșteanului „cu ștaif”: o luați în sus, spre Brașov, și la al treilea podeț, pe dreapta, apucați pe potecă, vă duce marcajul de pe arbori: trei cercuri albe cu galben și un punct roșu în mijloc; nu vă abateți, că riscați să ajungeți la Săcele ori la Cheia.
Ne înhămăm la drum. Urcușul nu e foarte ușor, dar nici prea greu. Olteanul mă bombardează cu 365 de cuvinte pe minut, foc de Kalașnikov – nu altceva, dar îl suport. Depășim, după vreo jumătate de oră, drumul forestier și pătrundem pe o potecă largă, după iarba crescută în voie nu prea umblată. Mă cam pune la idei treaba, dar nu spun nimic. Pădure deasă, tînără, fagi și stejari în devenire, dar și tufe de alun cu fructele-n formare. Poteca, șerpuindă dar clară. N-ai cum să te rătăcești. Mergem așa preț de o oră, cînd deodată pătrundem într-o poiană largă, ca de poveste. Senzație de margini de lume, cu crestele munților Ciucașului profilate pe un cer albastru ca de sineală. O traversăm, spre a reintra în pădurea cu arbori- piramidă. Prin iarba deasă, semne clare de jivine; baligi mari, de urs, uscate și nu prea. Bagă la cap, îmi spun, să nu ai cumva parte de vreo întîlnire fără protocol. Amicul meu e cu capul în nori, face versuri pe care le declamă nimănui. Nu-l tulbur cu gîndurile mele. Și mergem mai departe. Urcușul devine tot mai dificil. Ne întremăm cu cîte o înghiținură de șnaps. După alte vreo treizeci de minute, poteca se opintește pe o coamă, apoi o ia brusc la vale, oprindu-se după vreo 200 de metri într-un pinten de stîncă. Am ajuns. Peisajul din fața noastră ne pironește locului, pur și simplu. Două stînci masive, albe și netede, față-n față, parcă ar sta la sfat, ni se par înalte pînă la cer, spintecă văzduhul. Printre ele, un fir de apă lat de cîteva palme și limpede ca privirea unui copil uluit de miracolul din fața lui, respiră rece în căldura zilei. Cascada Tamina, cu un afluent al Timișului spălîndu-i picioarele. Încremenim în fața acestei frumuseți uluitoare. Așa ceva nu poate exista! Și totuși sîntem lîngă ea, îi pipăim piatra lucie și ne spălăm pe ochi cu apa vie a izvorului. Dar de la Cel de Sus. Ne revenim greu din uluială. Comorile ascunse, și totuși atît de la vedere, ale românilor.
Picioarele parcă s-au lipit de baza stîncilor. Nu ne mai dăm duși. Facem, într-un tîrziu, cale întoarsă, tot fără să ne abatem de la marcaje. Soarele se grăbește spre scăpătat, noi, amicul și cu mine, spre civilizație. Cîteva baligi mari, proaspete, îmi dau de veste că nu sîntem singurii trecători prin munte. Le observă și juvetele și dă să dea un chiot. Îi temperez imediat elanul, ferm și elegant: taci dracului din gură, doar nu vrei să ne trezim cu matahala în spinare? Atîta ne mai trebuie ca să pună capac la ziua asta nemaipomenită. Par calm, dar inima din piept îmi bate, clocotește.
Ajungem, în sfîrșit, la șosea. Pînă la „Sub Pini”, o azvîrlitură de băț. Dăm nas în nas cu bucureșteanul. De unde veniți? De la Tamina? Ei, cum a fost? Îi povestesc, fără a-mi ascunde încîntarea și uimirea. Și n-ați observat nimic deosebit? Mă întreabă, aparent fără nici un gînd ascuns. Pricep imediat unde bate și-i dau satisfacție: ba, cred că da, niște baligi de animal mare, probabil de urs, că n-am văzut nici o urmă de cireadă de vaci în munte. Rîde în hohote. V-am spus că o să mai discutăm „după”! Asta era provocarea. Sper că nu v-a supărat. După o scurtă pauză, continuă: în urmă cu vreo zece ani zona în care v-ați plimbat astăzi a fost populată cu 50 de pui de urs. Pentru refacerea și înmulțirea speciei respective, Carpatinul Românesc. Vă dați seama, cred, că acum sînt vreo cîteva sute. Mișună ca turmele. Le-ați văzut urmele și vreau să vă spun că ați avut o mare șansă de a nu vă încrucișa pe poteci cu vreunul dintre ei. Cred că ați fi devenit campioni la alergări montane sau, cine știe, la lupte libere. Dar Tamina cum v-a plăcut?
Al naibii bucureștean, cum știe el să ne zgîndăre coardele sensibile! Chiar și acum, după mai bine de un sfert de secol de la plimbarea prin Țara Urșilor, de la poalele Ciucașului, inima îmi bate pentru Tamina. E dragostea care nu se stinge, arătarea de basm și promisiunea bucuriei necurmate. (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns