Prima zi de armată e umbroasă, ciudată
• din cauza indisciplinei, soldatul Simovici a fost obligat să sape la actuala parcare a unității • pentru că trebuia să mănînce repede, subprefectul Gabriel Vlase și-a stricat dantura în armată • în plus, pe toată perioada stagiului militar a suferit de sete
De regulă, din perioada de cătănie, cam toată lumea are amintiri preponderent plăcute. Singurul șoc de care își amintesc foștii soldați sînt prima zi, prima noapte, prima deșteptare… În rest, despre sectoare, plantoane, bucătărie, gardă, înviorare, GAZ și gustul mîncării, fiecare s-a descurcat cum a putut. Și, în general, toți susțin că s-au „învîrtit”.
În prima zi, soldatul Doru Simovici a rămas fără plete
Doru Simovici, actualul președinte al Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură (CCIA), a făcut armata în 1977-1978, la UM 01096 Bacău (Regimentul de tancuri), după ce a luat examenul de intrare la facultate. Prima zi, primul șoc. „Pentru că am ajuns seara tîrziu, am fost cazați în clubul unității, unde cei 180 de recruți am dormit fiecare pe unde am putut, pe scaune, pe valize”, își povestește Doru Simovici prima experiență neplăcută. El a fost apoi extrem de supărat, cînd a fost dus la tuns, la o frizerie din Cartierul CFR. „În anii aceia se purta părul mare, asta era moda în rîndul tinerilor, așa că toți eram destul de pletoși. Și eu aveam părul pe umeri. Aici am avut, poate, cel mai negativ impact cu armata, mai ales că m-au tuns «zero». Singura alinare a fost că rîdeam unii de alții pentru că frizerii făceau glume cu noi și ne lăsau smocuri ba în creștet, ba pe după ureche”. Soldatul Simovici s-a mai consolat la gîndul că, oricum, o lună de zile știa că nu urmează să se întîlnească nu nimeni din afară. Pentru actualul președinte a CCIA, prima lună a fost mai grea, pentru că „veneam dintr-un mediu fără reguli rigide”. Totuși, Simovici s-a obișnuit ușor cu deșteptarea de dimineață, urmată de programul de înviorare. El spune că „era plăcut să facem exerciții la bustul gol, mai ales că aveam o constituție sportivă, deoarece cochetasem cu tot soiul de astfel de discipline”. Foarte ușor s-a adaptat și la programul de „sectoare”: „Eu am plecat de acasă de la 16 ani, așa că eram obișnuit cu spălatul șosetelor și al sectoarelor”.
Doru Simovici nu a avut decît superiori ofițeri, așa că nu a avut parte de corvoadele obișnuite și nu s-au făcut „glume proaste” la lustruitul mozaicului și parchetului, așa cum auzise că se mai întîmpla. „Cu bărbieritul dimineața era mai greu, își amintește Doru Simovici, pentru că 160 de soldați aveam la dispoziție doar două spălătoare, cu cîte 14 chiuvete”. Norocul era că nu toți aveau barba foarte deasă, așa încît soldatul Simovici mai fenta această obligație. Nu întodeauna a ținut însă figura, pentru că a fost trimis de vreo două ori la bărbierit de la raportul de dimineață. Simovici s-a descurcat aici mai bine decît alții. „Mă trimiteau să rezolv problema în cinci minute, pe uscat, numai că apăruseră spumele de ras, așa că nu am fost nevoit să îmi chinui barba”, își amintește Doru Simovici.
N-a fost, însă, un soldat prea cuminte, așa încît, el și colegi de-ai lui, au fost nevoiți să sape gropi, șanțuri, adăposturi pentru tancuri, dar niciodată nu a făcut arest, grație comandantului, colonelul Gheorghiu, care „nu accepta ca soldații să fie astfel pedepsiți”. Din pedepsele pe care le-a primit a ieșit și ceva constructiv: „Parcarea din fața unității a fost începută de noi, după ce se adunaseră mai multe năzbîtii”, rememorează nostalgic Doru Simovici. Lui i-a plăcut mîncarea la cazan din armată, în special fasolea, dar nu s-a îngrășat ca alți colegi.
Lui Doru Simovici nu pare să-i fi plăcut foarte mult perioada de cătănie, de vreme ce, din 1983, de la concentrarea de după absolvirea facultății, nu s-a mai prezentat la nici o convocare, rămînînd sublocotenent în rezervă.
Gabriel Vlase s-a obișnuit greu să strige „Ordonați!”
„Prima zi de armată a fost cea mai urîtă din viața mea”, afirmă cu tărie Gabriel Vlase, subprefectul județului. El și-a efectuat stagiul militar în 1989-1990, la „termen redus”, pentru că luase la facultate. A văzut ce și cum în armată, la UM 01184 din Bacău (Școala de ofițeri în rezervă). Ghinionul l-a lovit chiar de la început pe soldatul Vlase, care primise ordin de încorporare pentru 1 octombrie, mai devreme cu cîteva zile decît recruții din alte județe: „Am găsit clădirea unității proaspăt renovată, așa că am intrat direct la șmotru. Și, ca și cum asta nu era suficient, căram apă cu o marmidă tocmai de la un kilometru depărtare, pentru că, la vremea aceea, erau foarte mari probleme la alimentarea cu apă”. Soldatul Gabriel Vlase s-a adaptat destul de ușor la regimul militar, deoarece a avut avantajul că eram obișnuit să trăiesc în colectivitate. Chiar și așa, el a avut unele probleme disciplinare, pentru că „nu puteam să înghit aberațiile de la vremea respectivă”, dar nu a stat nici o zi în arest. S-a lămurit ce înseamnă lustrul cu pîsla abia după ce, în prima zi de „sector”, a venit un plutonier care „s-a arătat extrem de nemulțumit de prestația noastră”.
Foarte greu s-a împăcat actualul subprefect și cu deșteptarea, dimineața devreme. „Aveam impresia că abia m-am culcat”, spune Gabriel Vlase, care a rămas totuși cu nostalgia vremurilor cînd adormea imediat ce punea capul pe pernă, nu ca acum, cînd are insomnii. Nici despre mîncare nu are amintiri plăcute, pentru că „era groaznică” și, din cauza timpului scurt în care era obligat să înfulece, „am reușit să-mi stric dantura”.
Cea mai mare problemă pe care a întîmpinat-o nu a fost mîncarea, pentru că, spune actualul subprefect, „după un timp, am scos-o noi la capăt”, dar „sete ca în armată nu mi-a fost niciodată!”. Deși nu a fost sancționat, a avut mari probleme pentru că „m-am obișnuit foarte greu să răspund unui superior cu «Ordonați!». Superiorii nu erau deloc mulțumiți de modul său de adresare și îl asupreau în fel și chip. Din acea perioadă a rămas actualul subprefect cu o alergie la apelativul „Bă!”. Din armată, Gabriel Vlase a rămas cu ceva util, pentru că, susține el, „am învățat un pic de ordine, de rigurozitate”. Primele zile de cătănie i se par totuși „umbroase, ciudate”. (Florin POPESCU)
Lasă un răspuns