Intoleranță

Sînt convinsă că încă din titlu mi-am ridicat în cap măcar jumătate dintre cititori. Cu toate astea, nu-l schimb. Nu trebuie schimbat, pentru că am constatat cu multă amărăciune că exprimă un adevăr.

Zilele trecute, într-o fabrică băcăuană a venit în vizită un potențial beneficiar străin. Nu era prima dată cînd veneau patroni din alte țări, dar de această dată vizitatorul era negru. Reacția celor din jur a fost șocantă. Toți au întors capetele, ca și cum ar fi văzut un extraterestru. Și nu era vorba despre cine știe ce analfabeți uitați prin vreun colț de Românie. După ce omul a plecat, am auzit o conversație șocantă: „Ai văzut ce buze groase avea? Mi se face greață numai dacă mă uit! Și ce negru e! Bîrrrrr!”.

Intrigată, am întrebat persoana de ce i se face greață. Răspunsul primit a fost o nouă surpriză: „Păi, cum să nu ți se facă silă, cînd îl vezi? Sînt altfel ca noi, altfel, Dumnezeu nu i-ar fi făcut negri!”. Am întrebat fata dacă nu a mai văzut așa ceva. Ba da, a venit răspunsul, dar la alții, noi nu avem nevoie de negri, sînt urîți. În acel moment, mi-a venit în minte o replică întîlnită într-o carte de Karl May: „oare omul roșu (era vorba de pieile-roșii din America de Nord – n.n.) nu poate să gîndească la fel, că marele Manitou a avut ceva cu fețele-palide, altfel nu le-ar fi făcut fără culoare?”.

Incidentul a trecut, gustul amar a rămas. Și asta, pentru că nu constat prima dată că românii sînt intoleranți în multe împrejurări. Cel care a fost taxat cu atîta scîrbă vorbea o engleză fără cusur, era elegant. Avea doar pielea de altă culoare. Iar oamenii care-l înfierau pe cel din rasa neagră sînt foarte departe de standardele celui luat în dărbacă. Lăsăm la o parte că n-ar avea posibilitatea să cumpere nici măcar un pantof din cei purtați de personaj, marca Calvin Klein, și nu pot nici să viseze la superbul ceas elvețian Tissot, pe care-l avea omul pe mînă. Dacă e să o spunem pe aia dreaptă, gusturile comentatorilor sînt cel puțin discutabile – ca să nu spun de-a dreptul proaste -, chiar cînd banii curg gîrlă. Geci și scurte lucioase, care se dovedesc a fi de mușama sau sînt de un prost-gust desăvîrșit și cînd sînt din materiale cu pretenții, pantofi „ultimul răcnet” care se potrivesc ca nuca-n perete cu hainele sau cu conformația piciorului și manele cît cuprinde. Cam puțin, aș zice eu, pentru cineva care spune că „nu avem nevoie de negri, sînt urîți”.

Împrejurările au făcut să fiu ani de zile în apropierea unor oameni din alte rase și popoare. Am constatat că au și ei sentimente de iubire, de ură, de apreciere sau de dispreț, că suferă și se bucură, că plîng sau rîd. Iar capacitățile intelectuale sînt ca ale noastre. Aveam doi colegi de an ghanezi (cu pielea mai neagră decît cel care a venit la Bacău), situați printre vîrfuri, la care notele de 9 erau rarități. Majoritatea românilor erau mai slabi ca ei la examene. Mi s-ar putea da o replică de genul „a fost un caz izolat”. Oare?

Atunci de ce „handicapat” a ajuns un cuvînt echivalent cu o înjurătură? Îl folosesc mult copiii, dar și adulții au o plăcere sadică în a spune cuiva „handicapatule!”. Comportamentul „normalilor” este sub orice critică. Dacă un orb vrea să treacă strada, rareori se găsește cineva care să-l ajute să traverseze. Cei care sînt imobilizați într-un cărucior nici nu îndrăznesc să iasă pe stradă, pentru că nu pot să se descurce. Nu pot intra în magazine – cum să urce treptele? -, în cinematografe sau în alte locuri, unde oricum ar fi ținta glumelor proaste. Am ajuns să mă întreb: ei sînt cum sînt, dar noi, ceilalți, sîntem normali? De ce se dovedesc mulți concetățeni de-ai noștri atît de organic intoleranți? Pare ciudat pentru un popor care are pretenția că i-a suportat și pe turci și pe tătari, că are locuri în care trăiesc mulți lipoveni, germani, machidoni.

Realitatea este că intoleranța este adînc înrădăcinată la noi. Mediul rural abundă în comportamente intolerante. În satele băcăuane auzi deseori de „nebunul satului” ca de un personaj pitoresc, subiect de bîrfă și de glume, fără ca oamenii să se gîndească la cel în cauză, că poate îl doare ceea ce se spune, dar mai ales că nu este vinovat de ceea ce este. Oamenii care merg în cîrje, în cărucior sînt priviți ca o curiozitate, iar copiii se țin după ei ca după urs. De ce să ne mire, atunci, reacția unora dintre cei bătuți de soartă, cum este cazul unor copii, purtători nevinovați ai virusului HIV, care au încercat să-i muște pe cei de o vîrstă cu ei, pentru că se distrau copios pe seama lor?

Periplurile prin Europa mi-au demonstrat că s-au găsit soluții la intoleranță. Și vesticii mai au încă nebuni care visează timpurile lui Hitler. Dar legislația lor e clară: cît timp nu încalci normativele în vigoare, n-ai decît să declari orice vrei, inclusiv că ești Hristos sau noul Mesia. Cum inciți la ură rasială sau religioasă, se schimbă treaba. Se cheamă că ai încălcat legea, iar polițiștii lor nu sînt milițieni și nu ascultă decît de lege. Mai mult, din cauza numeroaselor probleme s-a ajuns la așa-numita discriminare pozitivă, adică promovarea forțată a celor de altă culoare, religii, cu deficiențe fizice ori de alt fel, în detrimentul celor normali. La noi, schimbările sînt dificile, iar oamenii rămîn la gîndirea lor pentru că așa au moștenit-o. Se simt bine în mlaștina ignoranței sau intoleranței. Dar ce ne facem atunci cînd vrem să intrăm în Uniunea Europeană? Vesticii suportă anumite diferențe de opinii, dar în chestiuni majore, care implică funcționarea Uniunii, aplică pedepse. Și nu ei ar pierde în atari situații.

Nu, nu schimb titlul, indiferent cîți cititori supăr. Pentru că exprimă, din nefericire, un adevăr trist. Poate îl vom înțelege și noi, românii, într-o zi și ne vom mai schimba. (Gabriela PASCU)