ÎNTÎMPLĂRI ADEVĂRATE Un ospăț vînătoresc

Toamnă tîrzie, darnică în soare. Ploi scurte și calde, ca la tropice, urmate de temperaturi ridicate pentru anotimpul ce stă să amurgească. Mană cerească pentru pădure și muntenii ce-și trag pîinea din ea. Cît e ziua de lungă, coclaurile freamătă de strigătele și îndemnurile celor veniți să scoată lemnul din hățișurile ce par fără ieșire. Promisiunea căldurii de peste iarnă. Pămîntul reavăn, cu miros de mucigai și frunze veștejite, a rodit cum nu s-a mai văzut, fel de fel de ciuperci și hribi care te îmbie să-i culegi. Blagoslovenie divină, spun oamenii, care-și umplu desag după desag, într-o veselie. Delicii pentru cînd va sufla vîjgăraia, carne vegetală procurată fără bani, rezerve de merinde de care prin alte părți nici că s-a auzit. Dar aici, în Obcinele Feredeului, prisosește, multă rămîne să îngrașe solul pentru la anul.

Pădurea de fagi și de mesteceni, mîndră și bogată, s-a înveșmîntat în haină maroniu-roșcată, incendiind zarea cu culorile ei aprinse. Chiar și acum, în buză de iarnă, pe ici-colo se aude zvon de tălăngi de la berbecii vreunei turme de mioare întîrziată prin pășunile alpine. Satul se ghicește jos, la mare depărtare, mai mult din fuioarele fumului care se înalță în văzduh.

Sfîrșit de săptămînă. Ceata de vînători se pornește cu noaptea-n cap. Mai e ceva timp pînă să înceapă sezonul la iepuri, dar e bun și-un țap, pînă una-alta. O singură pereche de coarne pentru toate puștile, să tot fie 12 sau 15, nu contează, importantă e distracția, îl punem la frigare și se cheamă că ne-am făcut pofta. Voia bună e molipsitoare, dimineața începe cu veselie, iar ziua se va încheia la fel. Pînă la locul de popas și pîndă nu e prea mult, e de mers preț de-un ceas, cu pas voinicesc. Potecile-s molcome, iar împrejurimile, îmbietoare. Dar au o treabă de făcut, și-apoi ce vînătoare e aceea în care n-ai slobozit măcar un foc-două, să-ți miroase țevile a pulbere?! Se întrec la vorbă, de parcă n-ar fi o ceată de bărbați, ci un cîrd de gîște. Se mai întîmplă, nu, să cînte și cocoșul în absența găinii! Numai șefu’ tace, zîmbind pe sub mustața-ceaun ce-i acoperă, strategic, gura. Știe el ce știe, dar nu spune, și bine face. Abia spre seară, cînd toată lumea va fi răpusă de dezamăgire, își va desfereca și el buzele.

Pînda din acea zi n-a fost una prea distractivă. Plictiseală multă. Nimic nu s-a arătat în cătările puștilor, nici măcar o coadă de vulpe, să-i pună sare. S-au adunat roată, la semnalul scăpat din buza țevii de către paznicul de vînătoare. Rateu total. Trecem la partea a doua, scoateți la devălmășie tot ce-ați adus de-acasă și treceți să vînați ciuperci. Astea ne vor fi friptura. Iar udătura-adunarea la mine!

Dincolo de poiană, după lizieră, pădure rasă. Cioate și scorburi. Bureți, puzderie. Mai ales rîșcovi gălbiori și pînișoare mov-liliachii. Să deschizi o fabrică de conserve, nu altceva. Valută forte plămădită de-un sol binecuvîntat. Un munte de bureți. Focul alimentat de vreascurile uscate se-ncinge iute, căptușit ușor de bucăți groase de lemn. Jarul e gata. Curățate cu briceagul, pînișoarele și rîșcovii se perpelesc pe cărbunii încinși plîngînd cu lacrimi de neputință. Sare în pălării și cîte o fărîmă de brînză de burduf în căuș. Degete arse de foc. N-așteaptă să se-adune prea multe. Le înghit lacom. Bunătatea de pe lume. Parcă se bat turcii la gura lor. Muntele devine grămadă, iar grămada dispare ca și cum nici n-ar fi fost. Burțile – pline. Ar fi bună udătura. Unde-i glaja, meștere, doar nu i-ai dat drumul la vale pe gîtlejul dumitale, ai? Ieși repede la interval, pînă nu-ți slobozim niscai alice în buci și să te duci de-a dura pe potecă. Paznicul de vînătoare bagă mîna, tacticos, în rucsacul din care ițesc, îmbietor, gîturile mai multor sticle. Se împart. Cîte una la patru. V-ajunge. Nimeni nu crîcnește. Vorba lui e lege. Trag cu dinții dopurile de plută. Ceva parcă nu e-n regulă. Ele, dopurile, nu scot sunetul acela sec, puternic, provocat de presiunea slobozită a lichidului acidulat. Trag cîte o dușcă zdravănă. Surpriză. Nu spun nimic. Trec sticla mai departe. Același ceremonial, aceeași reacție. Pînă se închide șirul. Apoi izbucnesc în rîs, cu cîte o înjurătură prietenoasă pe buze: tu-i muma lui de Scaraoschi, ce-a fost asta? Apă rece de izvor? Odată gluma consumată, apar și explicațiile, servite de taciturnul, pînă atunci, maestru de vînătoare: Păi ce, era să vă las să-mi împușcați mîndrețe de țap? I-am făcut vînt taman în partea cealaltă a muntelui. Poate la anu’ veți avea parte de v-o frigăruie fragedă. Da’ ce, friptura de bureți n-a fost bună, v-a stat cumva în gît? Și-acum, pentru că ați fost băieți înțelegători, treceți pe la taica, să vă dau cîte-o gargară adevărată. Ne muiem mustățile în licoarea gălbuie de pere, plescăim cu poftă și ne agățăm armele de umăr, pornind la vale, către satul ascuns între ponoare și de unde ne îmbie promisiunea unui așternut curat și-a unei „căprioare” cu două picioare zvelte, dornică să afle din gurile noastre cum a fost ospățul cu bureți și cheful cu apă chioară. Au și ele dreptul să se distreze, nu-i așa?! (Mihai Buznea)