CRONICA TV Pornind de la „Viața satului”

Constantin CĂLIN

Inevitabil, traseele unui cronicar de televiziune se repetă. Pe unde a trecut o dată, mai trece. Din ceea ce a mușcat și s-a dovedit bun, mai mușcă. Convins că lucrurile se pot schimba, la fel face și cu ceea ce i s-a părut, într-un moment sau altul, rău, nereușit. E modul lui de a arăta că e curios și, deopotrivă, consecvent. Am scris aci, nu de mult, despre „Viața satului”. Ori de cîte ori stau s-o văd, nu consider timpul pierdut. E o emisiune din categoria celor utile. Fapt evident, redactorii ei încearcă să țină legătura cu actualitatea, să introducă, pe lîngă sfaturile practice, „sfaturi pentru oameni”, care să-i stimuleze și să-i mobilizeze. Satul românesc de azi are nevoie de așa ceva: „de idei noi”, întărite de exemple. Unul, dat duminica trecută, e cel al soților Melinte, proprietarii fermei pomicole din Benești – Bacău, care, după un deceniu de dificultăți diverse, au ajuns, în acest an, să obțină profit din recolta celor o sută de hectare de livadă. Cum? Reporterul a intervievat-o pe Aurica Melinte. Din vorbele ei s-a degajat o impresie de maximă seriozitate și responsabilitate: spunea că același comportament li s-a cerut tuturor lucrătorilor, „față de fiecare pom, de fiecare rămurică”. Explicația reușitei constă, în acest caz, dar și în altele, în curajul și tenacitatea cu care se acționează. Profit substanțial se poate obține, însă, și de pe un singur hectar. E ceea ce își propune să demonstreze o rubrică nouă, intitulată: „Ce fac cu hectarul meu?”. Cultivînd tomate, ardei iuți, vinete etc., o familie de tineri din Cornetu – Teleorman a reușit, în 2002, să aibă un profit de 60 mii de dolari. Fiecare din ei are un rol bine determinat: bărbatul e „creierul” afacerii, elementul nobil, femeia e „ochiul”, paznicul ei, elementul sedentar. Banii nu reprezintă totul: unora le place „satisfacția morală”, fac ceea ca fac din pasiune. „Viața satului” a găsit un exemplu de acest gen într-o familie de crescători de vite din județul Arad: tatăl și cei trei fii ai săi reeditează, în cîmpia de acolo, felul de trai al unor cow – boys, cu care caută să semene și la port. Mezinul, mai volubil decît ceilalți, a promis să fie un cow – boy cu facultate. Pentru cine vrea să bage seama, a fi țăran e nevoie nu doar de oleacă, ci de multă știință. Orășeanul, adesea fudul, habar n-are de legi, de metode, de procedee pe care celălalt le știe și le aplică. Țaranul pare familiarizat cu termeni ca: „fitosanitar”, „compost”, „pasteurizare” etc. Am văzut bătrîni declarînd „vrem să ne împrospătăm cunoștințele!” Iar de vorbit vorbesc mai bine, uneori, decît șefii lor. Pe unul dintre aceștia din urmă l-am auzit spunînd „solicitudinea noastră ar fi ca unitățile să beneficieze”, în loc de solicitarea noastră ar fi…, etc., etc.

Deși are o vechime de cîteva săptămîni, n-am atras atenția încă asupra unei emisiuni substanțiale la Antena1: „România mea”, de Emil Hurezeanu. O fac acum, precizînd că în ea se poate vedea o formă de jurnalism elevat, distinctă în publicistica de televiziune de la noi. Mai exact e vorba de un interviu în mișcare, cu oameni de calitate, despre ei și despre locuri memorabile. Duminica trecută, România lui Emil Hurezeanu s-a întrupat în actorul și regizorul Dan Nasta, pe care amatorii de teatru băcăuani și-l amintesc, sper, foarte bine, pentru că a lucrat și aci. Acum seamănă cu preoții templelor din antichitate: înalt, masiv, cu o barbă căruntă prelungă. Vorbește în fraze elaborate, sacerdolate. Nu mai slujește teatrul, ci arta plastică, fiind ghidul propriei colecții, pentru care, după ce a donat-o, a primit un loc de expunere în Palatul Mogoșoaia. Crede în „capacitatea de descărcare emoțională a obiectelor în timpul contemplației”. A observat asta la vizitatorii pe care i-a avut. Colecția sa e o „construcție” care înglobează valori de patrimoniu, al căror preț adunat ar da o sumă fabuloasă. Ca donator, capătă de la stat o indemnizație care – mărturisea – nu-i ajunge nici să-și cumpere medicamentele pentru „multiplele (sale) maladii”. Bine evidențiat, meritul unor oameni ca Dan Nasta, „de structură idealistă”, e de a întreține cultul pentru frumos, de a opune rezistență invaziei celeilalte Românii, România parveniților, nepăsătoare față de tradiție, standardizată, „barbară”.

La aceeași Antena 1 a revenit „Divertis-ul”. La prima apariție am rezistat, la a doua – nu. Mi-e imposibil să gust umorul abracadabrat al acestei trupe care în primii săi ani avea haz. Nu-l mai au: sînt victimile propriului lor „manierism”. Aproape orice scheci e o versiune palidă a unuia din trecut. Ceea ce făceau odinioară era receptat ca o formă de cabaret politic. Satira lor avea ținte majore. Acum sînt blînzi și inactuali. E drept că nici cei „de sus” nu se pretează la umor. În afară de Ion Iliescu, n-ai din cine scoate un personaj vesel. Aproape toți sînt făcuți din untură, o materie indigestă. Puși „pe grătar”, ar scoate un fum înecăcios. Criticînd „Divertis-ul”, nu îndemn, Doamne ferește, la un transfer spre „Vacanța Mare, ci sugerez doar că pînă și la umor, considerat o calitate națională, stăm prost. Concluzia e și mai dureroasă, dacă ne amintim că sîntem în „Anul Caragiale”.