„Națiunile Unite”
Pe Dumitru Sudu, canadian din județul Neamț, România, l-am întîlnit acum doi ani, aici, la Toronto. Nu scriu „l-am cunoscut”, deoarece actul acesta, adică al cunoașterii reciproce, a fost înfăptuit cu mai mult de vreo cinci decenii în urmă, adică în 1951, anul cînd am intrat, ca elev, la Liceul „Petru Rareș”, din Piatra Neamț, și cînd am devenit colegi de clasă. Mai mult, ne-am trezit că sîntem și „oleacă” de rude, prin alianță, desigur. Ne-am despărțit trei ani mai tîrziu, după absolvirea școlii și, dacă-mi amintesc bine, în anii care au urmat ne-am mai întîlnit la o nuntă sau la o înmormîntare, în Piatra Neamț. În august 2000, în Toronto fiind, și așteptînd la semafor, la întretăierea străzilor Finich cu Bathurst, observ lîngă mine un bărbat înalt, solid, care aștepta și el culoarea verde și care semăna leit cu fostul meu coleg de liceu. Nu, nu încape nici o îndoială, e Dinu Sudu, mi-am zis, dar încurcătura era că nu puteam să-l trag de mînecă și să-l întreb în românește dacă-i el, pentru că, în lumea asta, sînt și oameni care seamănă între ei și, pe urmă, cei aproape 50 de ani trecuți de la absolvirea școlii… Și atunci rostesc cu glas tare, dar ca pentru mine, domnule, o fi Sudu Dumitru, el mă aude, se uită la mine, și în momentul următor ne îmbrățișăm.
Cît de mică e lumea! Am fost la el acasă, atunci, în septembrie 2000, el m-a dus cu Buik-ul său de ultimă generație la Aeroport, iar acum, în 2002, ne-am revăzut cu aceași bucurie. În august a ieșit la pensie, a lucrat la o companie de plicuri timp de 14 ani, adică de cînd a emigrat în Canada, iar acum lucrează ca administrator la blocul în care locuiește împreună cu soția sa. Mă întrebați dacă are copii? Bineînțeles, el rămîne unul dintre acei români care nu se limitează doar la un singur urmaș. Are trei copii – doi băieți și o fată, toți născuți în România, acum canadieni de origine română. Îmi zice: „A fost un mare curaj imigrarea mea cu o familie așa numeroasă. Am ajuns în Canada în 1988, cînd băiatul cel mare, Cristi, avea 20 de ani, Radu 17 ani, iar mezina, Ioana, 14 ani. A fost greu, din jurist în România, am ajuns operator mașinist aici, în Canada, dar anii au trecut, iar acum și copiii, eu și soția avem casele noastre, sîntem, cum se zice, la locurile noastre”, îmi povestește omul în cîteva cuvinte ce a făcut în toți anii de cînd a emigrat.
Dinu nu-i mulțumit deloc de pensia pe care o primește începînd de la 1 septembrie. E de doar 482, 42 dolari pe lună. Aici pensiile sînt calculate după un sistem destul de complicat și de neînțeles, cel puțin pentru mine. Îi zic, totuși, ai din ce trăi, că soția ta cîștigă bine, asta-i, că, dacă soția n-ar avea serviciu,, pensia lui ar fi mult mai mare. Reluăm discuția, numai că între timp am privit la televizor la un program de muzică populară românească transmis de postul de televiziune „România Internațional, post care, mă grăbesc să spun, alină dorul de țară al foarte multor români – și abordăm lucruri mai vesele. De pildă, ce-i mai fac copiii? „La mine în familie – reia fostul meu coleg de liceu – s-au statornicit națiunile unite. Începînd cu mine, care m-am însurat cu o grecoiacă, feciorul cel mare, acum ofițer de poliție în orașul Calgary, aflat la vreo 4.000 kilometri de Toronto, e căsătorit cu o nemțoaică și are o fetiță; Radu, mijlociul, e șofer, s-a însurat cu o indiancă, și are și el o fetiță, iar Ioana, care a absolvit Facultatea de Psihologie a Universității din Toronto, s-a căsătorit cu un scoțian, iar în decembrie va naște doi băieți gemeni. Cu scoțianul a fost o problemă, era ateu, iar noi sîntem ortodocși, fata mea cîntă în corul Bisericii „Sfîntul Gheorghe”. Condiția a fost, înainte de a se căsători, să fie botezat și să devină creștin, lucru pe care l-a făcut imediat, căci o iubește foarte mult pe fata mea, iar acum nu-i duminică să nu meargă amîndoi la biserică”, mai spune fostul meu coleg de liceu.
O altă „națiune unită” e familia lui Ion Florin Ionașc. Bărbatul acesta, de 28 de ani, e un demn reprezentant, în Canada, al Țării Oașului. Înalt, frumos ca o fată, a ajuns la Toronto în vara lui 1995. Și aici a făcut, imediat, două lucruri: s-a apucat vîrtos de muncă – e zidar, faianțar și zugrav- vopsitor – și s-a însurat. Cum n-a găsit la vremea aceea o româncă pe placul lui și cum s-a îndrăgostit de Joanna, o filipineză arătoasă, s-a însurat cu ea. După un an a venit pe lume Jesica, acum o fetiță de trei ani și jumătate, care mai tot timpul bate la ușa noastră pentru că e prietenă la cataramă cu nepoțica mea, Anna-Julia. Să vedeți fetița aceasta făcută de un român și o filipineză! E o frumusețe! Cu fața albă, rotundă, cu bujori în obrăjori, cu ochii ei negri, puțin oblici, zdravănă ca părinții ei, vorbăreață nu mai zic, Jesica e îndrăgită de toți copiii, dar și de adulții din blocurile de pe-aici.
La o bere, seara, în apartamentul celor doi soți, îl întreb pe John – așa e cunoscut acum, nu mai e nici Ion și nici Florin – dacă, din ’95 de cînd a venit în Canada, a mai fost în România. Nu, n-a fost, deși-i tare dor de casă, de locurile natale, de țară. Nici Joanna, nevasta lui, n-a fost acasă la ea, în Filipine. Dar vor mai strînge ceva bani – el lucrează particular și cîștigă în jur de 5 – 6.000 dolari pe lună, ea e asistent de superintendent în cele două blocuri, nu plătește, deci, chiria și primește 800 dolari pe lună – și vor pleca să-și viziteze părinții. De pe-acum are emoții, cum îl vor privi cei din familia filipineză, dar, mai ales, cum o vor privi pe asiatică cei din familia lui, adică tatăl, mama, fratele, verii și ceilalți, că locuiesc bine, au gospodării mari, avute. Dar, mai știi, cu mentalitățile cele de pe-acolo nu te prea joci. Pînă una, alta, John, Joanna și Jesica formează o familie tînără, unită, vorbesc numai engleza, Joanna a învățat doar să întrebe „ce mai faci?”, iar John e supărat că nu-și poate învăța copilul limba lui, de-acasă. „Da’, la vară, dacă ajung la ai mei, las fata un an acolo și părinții or s-o învețe românește”, se consolează el. Pînă la vară mai e vreme, viața merge înainte, acum Jesica e înscrisă la „Day- care”, altfel spus o grădiniță cu program prelungit, ca părinții să aibă timp să muncească așa cum se muncește în Canada. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns