Sorin Vrînceanu, omul care caută calea perfecțiunii

■ deși a cochetat cu fotbalul, fiind un jucător promițător, Vrînceanu a ales artele marțiale ■ tatăl său a vrut să-l dea afară din casă cînd s-a lăsat de fotbal ■ se mîndrește însă acum cu fiul său care este medaliat cu bronz la Campionatele Mondiale

La cei 29 de ani pe care-i are, Sorin Vrînceanu este unul dintre cei mai prolifici luptători de arte marțiale din țară. A cîștigat de două ori medalia de bronz în Danemarca, la Campionatele Mondiale, dar și numeroase alte premii, în competițiile din țară. Cînd avea doar 7 luni de viață, a început să meargă, mai mult, din cauza năzbîtiilor pe care le făcea, mama sa a fost nevoită să renunțe la serviciu pentru a avea grijă de el. A cochetat cu fotbalul, fiind una dintre cele mai mari speranțe în acea vreme la Precizia Săcele, însă a renunțat la cariera de fotbalist, spre stupefacția și indignarea tatălui său, care nici nu voia să audă de arte marțiale. A plîns în pădurea din spatele casei în care locuia, și-a luat inima în dinți și i-a spus tatălui că este în stare să-și părăsescă familia dacă nu-i este acceptată dorința. Mai tîrziu, și-a cheltuit toți banii agonisiți pentru competiți și a făcut apoi foamea aproape doi ani de zile. De curînd însă a reușit să atragă de partea sa oameni cu putere financiară, care au înțeles scopul misiunii sale, „lupta cu tine însuți, calea perfecțiunii”.

Doar șapte luni avea Sorin Vrînceanu cînd a început să-și manifeste interesul pentru sport. A făcut casa vraiște și dispunea de o energie mult prea mare pentru un copil fraged, așa cum era. Mama sa a fost nevoită atunci să renunțe la serviciu pentru a-i purta de grijă. Sorin Vrînceanu s-a născut în urmă cu 29 de ani la Brașov. Părinții săi migraseră din Bacău în orașul de la Poalele Tîmpei în urmă cu doi ani. Muncitori de profesie, banii nu le prea ajungeau așa că în ograda căsuței situată la marginea pădurii din Săcele puteai găsi la familia Vrînceanu de toate. Vaci, porci, cîteva oi și o bucățică de pămînt din care „bătrînul”, cum îi spune Sorin tatălui său, își suplinea veniturile pentru a-și putea îngriji așa cum trebuie odraslele. Același „bătrîn” a iubit sportul, la rîndul său, de cînd era mic. L-a pasionat în special fotbalul, pe care ar fi vrut să-l joace la nivel înalt. Piedica i-a fost pusă, fără să mîrîie, de către tatăl său. Cînd a devenit tată la rîndul său, „bătrînul” și-a dorit ca măcar unul dintre copii să ia drumul sportului rege. Visul părea să i se împlinească. Sorin, fiul cel mai zbuciumat al familiei, era tartor pe maidan, unde se strîngeau băieții pentru obișnuitele miuțe. La 10 ani, Sorin Vrînceanu bătea la ușa primului său club, ICIM Brașov. Cînd i-a văzut fizicul, antrenorul i-a închis ușa în nas. A insistat și, după prima probă, a devenit idol. Mai mult, după primul antrenament a jucat și un meci oficial. Într-un joc cu Precizia Săcele a înscris unicul gol al întîlnirii. Săcelenii l-au vrut la ei și, profitînd de faptul că Sorin locuia în Săcele, l-au ademenit. A jucat timp de doi ani la juniorii Preciziei, însă a simțit că îl atrage, de fapt, karateul. A participat la o selecție pe școală la lupte greco-romane și box și a renunțat la fotbal. Nici boxul nu a avut succes, așa că luptele au rămas singure pe poziții. De aici s-a ales cu vreo 10 diplome și i-a apărut chiar numele prin ziarele din Brașov.

Pentru că s-a lăsat de fotbal, tatăl său a vrut să-l alunge de acasă

„Bătrînului” nu i-a convenit alegerea lui Sorin și, după multe insistențe, l-a readus la fotbal. Avea 16 ani cînd a debutat la echipa mare a Preciziei, alături de Robert Dani și Nistoroschi, două nume din fotbalul românesc. A prins primul sezon ca mijlocaș, și încă unul foarte bun. „Toți fotbaliștii spuneau că lumea trebuie să vină la fotbal pentru a mă vedea”, spune Sorin Vrînceanu. Deși era mic de înălțime, Sorin manevra mingea de parcă s-ar fi născut cu ea. Spre deosebire de colegii lui, și de majoritatea fotbaliștilor de la noi, Sorin nu a fentat antrenamentele. Mai mult, făcea supliomentar exerciții. E lesne de înțeles că era primul atît la viteză, cît și la rezistență. „Eram talentat, însă m-am impus penru că nu am fentat niciodată pregătirea fizică”, spune același Vrînceanu. Totuși, în interiorul lui, nu fotbalul era cel care prima. „Eram atras de arte marțiale. Văzusem filme la cinematograf, citisem reviste cu arte marțiale”. Cînd tatăl său a auzit că a renunțat la fotbal, l-a alungat de acasă. Sorin s-a refugiat în păduricea de lîngă casă, unde a plîns aproape toată ziua. Și-a luat inima în dinți și s-a întors să discute cu tatăl său. Acesta nici nu voia să audă. I-a spus atunci că va rămîne în pădure dacă nu-l lasă la arte marțiale, iar „bătrînul” a acceptat cu greu. Primele mișcări le-a făcut pe ascuns, cu alți băieți dornici să ajungă precum Bruce-Lee. Au fost primii pași ai lui Sorin Vrînceanu către marea performanță.

A tăiat lemne din fragedă copilărie

Cei șase copii ai familiei Vrînceanu nu au avut o copilărie liniștită. Pentru că norocul și bunăstarea nu și-au coborît palmele asupra lor. Școala a fost îmbinată cu munca grea de acasă, unde sub un regim de disciplină „beton” instaurat de tatăl lor s-a muncit pe rupte. Sorin își amintește că toată ziua muncea din greu. „Făceam orice era necesar în casă. Și nu numai. Hrăneam animalele și tăiam lemne din pădure la greu. Seara aveam palmele pline de zgîrieturi. Apoi mă antrenam”, se confesează medaliatul cu bronz la Viborg. Nu a abandonat, ba mai mult, a fost pentru el o provocare. Și-a dorit din tot sufletul să ajungă cineva. Și-a luat apoi și o meserie în brațe care să le aducă lui și fraților lui mai mici ceva bani pentru supraviețuire. A lucrat electrician la Steagul Roșu Brașov. S-a lăsat apoi de meserie, pentru că sportul era pe primul loc și nu mai era timp de ea. Ocazional, a mai lucrat în construcții, unde, alături de alți colegi, ridicau cîte o casă. „Am tras la betoane din greu. După aceea, mergeam la sala de sport și mă antrenam. N-am știut ce-i suferința și ce-i oboseala”.

Pe cînd era electrician la Uzinele Steagul Roșu Brașov, Sorin Vrînceanu a avut o mare cumpănă. Își aduce aminte de întîmplarea de atunci de parcă s-at fi petrecut acum. Lucra pe un transformator, cînd, un coleg de servicuiu l-a strigat. Sorin a coborît pentru a vedea ce se întîmplă , iar locul lui a fost luat, imediat, de un alt electrician. Curentul a intrat în transformator și cel care urcase acolo cu cîteva secunde înainte a fost electrocutat și a murit. „Am avut o cumpănă. Nici astăzi nu știu cine m-a strigat atunci. El mi-a salvat, fără să vrea, viața”, spune Vrînceanu.

Tot în acel an, sora sa a visat cum pe fratele ei îl înghite pămîntul. Era noaptea dintre vineri și sîmbătă. A doua zi, Sorin a plecat împreună cu o prietenă spre Brașov, cu mașina, deși sora lui a insistat să nu plece, povestindu-i visul. A intrat într-un zid de beton și mașina s-a făcut „varză”. Din fericire, atît el, cît și pasagerul din dreapta lui nu au pățit mare lucru. Doar cîteva zgîrieturi și o sperietură zdravănă. „În acel an m-am născut pentru a doua oară. Nici nu vreau să-mi mintesc prin ce clipe am trecut atunci”.

A făcut armată ca în Legiunea Străină

În 1993 a fost încorporat. A cerut o unitate militară unde pregătirea fizică era pe primul loc. A găsit ceea ce a cerut. Centrul de Jandarmi de la Drăgășani. Nici el nu și-ar fi închipuit ce se întîmplă acolo. „Era Legiunea Străină, nu alta”. Pregătirea, dură. Unul dintre colegii săi a murit în timpul antrenamentelor, alții au leșinat, pur și simplu. Totul era la comandă, de la 5 dimineața și pînă la 10, cînd se dădea stingerea. „De dimineața pînă seara nu aveai voie să stai. Erai într-o continuă mișcare”. A ieșit totuși în evidență. Comandantul lui l-a remarcat și a început să țină la el. Spre ciuda celorlalți colegi. De aceea, nu a fost ocolit de conflicte. Într-o zi, un mal de om care se lăuda că a făcut box, l-a șicanat. Instructorul unității i-a propus recalcitrantului un duel cu Vrînceanu. Acceptat, fără parlamentări. Lupta a durat 10 secunde. De atunci, toți l-au respectat. Unii pentru că într-adevăr și-au dat seama că merită respect, alții, pentru că nu aveau ce face. După jurămînt, a fost selecționat pentru campionatele de full-contact. A ieșit campion pe Unitate. Apoi pe zonă, iar în finală a fost învins la București de către Atila Gomboș, sportiv care după cîțiva ani a devenit campion mondial.

Imediat a devenit instructorul unității. Era solicitat chiar de poliție, să iasă la intervențiile de noapte.

Chiar la prima ieșire a avut probleme. Într-un bar, polițistul care îl însoțea a ieșit să dicute cu un prieten. Vrînceanu a rămas singur și, fire plăpîndă, a fost luat peste picior de malacul din colț. Acesta l-a luat pur și simplu în brațe și l-a întrebat dacă să-i tragă una. Vrînceanu i-a spus calm: „dă-mi”. Nu a mai apucat. Malacul s-a muiat și s-a întins precum un covor. Ceva mai tîrziu s-a dezmeticit și a făcut cinste cu o bere. De atunci porecla sa a fost Jackie Chan.

A cîștigat titlul național într-o mînă și un picior

Primul club de karate la care a bătut la ușă a fost Shotokan, din Brașov. Se întîmpla în 1990. În 93, avea deja centura maro. După ce s-a întors din armată, Vrînceanu a revenit la Shotokan. A ieșit campion județean la kummite. Se pregătea pentru examenul de 1 dan, cînd a avut un conflict de stradă cu țiganii. „Erau mulți, dar nu m-am speriat. Ieșisem cu fratele meu, fiind ziua lui, să jucăm un biliard. Un prieten a ieșit din bar pentru a interveni, dar s-a lăsat păgubaș cînd a văzut cîți sînt. A fost o bătaie crîncenă. Am dat mult, dar am și luat”, spune Vrînceanu. Cert este că după disputa neplăcută și-a dat seama că are nevoie de un alt stil de luptă. Unul mai dur. Așa că în 1994 a trecut la Ashihara karate. Primul titlu de campion l-a cucerit în 1997. A avut 5 meciuri. După primele două, a suferit o entorsă la picior dar și mîna i-a fost afectată, în urma loviturilor. A cîștigat însă meciurile rămase într-o mînă și un picior. A fost aplaudat la scenă deschisă în special pentru spiritul de luptător de care a dat dovadă atunci. Și-a revenit abia după trei zile, timp în care mama sa l-a tot bătut la cap să renunțe la arte marțiale.

Unul dintre frații săi este campion al Spaniei la lupte

Doi diontre frații săi, Lucian și Marius, au aceleași „apucături”. De fapt, cu aceștia Sorin s-a antrenat o lungă perioadă. Marius a făcut box. A devenit chiar campion național, însă s-a lăsat în cele din urmă. A făcut-o datorită aranjamentelor pe care le-a descoperit în lumea boxului. Celălalt frate are 24 de ani și este în Spania. Multiplu campion național la lupte greco-romane, Lucian a plecat în Italia. Acolo a disputat cîteva meciuri, printre care și cu campionul Italiei, însă a fost plătit prost. Nu i-a convenit și a luat drumul Spaniei. A ieșit campion al acestei țări și acum așteaptă cetățenia pentru a putea să-și facă o situație în regulă. De Marius și Lucian, Sorin își amintește că erau răi la mîinie, în Săcele, și de multe ori intervenea el pentru a-i calma.

De două ori medaliat cu bronz la Campionatele Mondiale

Pregătirea pentru Campionatul Mondial din Danemarca a început în 98. Alergări pe zăpadă cîte 10-15 km, două antrenamente pe zi și toate celelalte condimente pentru a se întoarce de la Viborg cu o medalie. În aprilie a venit ora marei dispute. Sponsori nu a găsit de nici o culoare, așa că și-a pus la bătaie cei 500 de dolari rămași de la ordonanța cu care a plecat de la Uzinele Steagul Roșu. Sorții nu au fost blînzi cu Vrînceanu. Ba chiar nemiloși. În primul meci, adversarul a fost Dennis Peterson, un danez neînvins de patru ediții. Colegii rîdeau de el. Sorin le întorcea replica: „da’ ce are Peterson? Mai multe mîni sau picioare?”. Nu avea mai multe mîini și picioare dar avea toate atuurile, printre care înălțimea și geutatea. Și mai era vedeta campionatului.

Primele două reprize au înmărmurit asistența. Vrînceanu s-a comportat ca o mitralieră. „Avea o tehnică bună, însă l-am luat tare din prima secundă. Am dat în el permanent”. Sorin Vrînceanu a cîștigat meciul și a devenit idolul spectatorilor. În cel de-al doilea meci a trecut lejer de un ungur, pentru ca în semifinale să-l întîlnească pe Satana. „Avea o față de ziceai că te mănîncă. Suedezul era deosebit, din toate punctele de vedere. Am început să dau în el ca la primul meci. Degeaba. Îmi curgea sînge de la monturile mîinilor, dar tot am dat. Cădeam, mă ridicam și dădeam.” Eforturile lui Vrînceanu s-au izbit însă de o stîncă. A pierdut bătălia cu arcada spartă și cu unul dintre dinți scoși. A plecat imediat la spital, unde i-a fost asigurată asistența medicală. A venit la premiere cusut și cu nervul de la dinte scos. Pentru felul în care a luptat, Sorin Vrînceanu a cîștigat titlul de cel mai bun luptător al turneului. „Eram așa de supărat că nu am cîștigat încît nici nu puteam să mănînc”. Colegii lui au rămas surpriși de felul în care a luptat și au ajuns la concluzia că nu este sănătos. După acea competiție, Sorin Vrînceanu nu a mai avut adversar, în țară, la categoria 65 de kg.

După doi ani , același Vrînceanu avea să cîștige tot medalia de bronz la Campionatul Mondial de la Viborg. A învățat acum multe tehnici noi, pe care le-a și pus deja în practică la clubul său, SOS (Sport Ordine Siguranță).

A făcut foamea pe străzi

Și-a format propria școală de arte marțiale, care cuprinde elemente tehnice și de întreținere, autoapărare dar este și „sănătate curată”, după cum spune. Cei mai talentați trec la performanță, iar cei deosebiți ating arta, provocarea. „Este foarte important să lucrăm cu corpul nostru, printr-un echilibru minte-corp, dar respectînd divinitatea”. De comun acord cu Liga Română de Ashihara a hotărît să promoveze stilul de luptă. Se întîmpla în 1998, cînd s-a decis să vină în Bacău. „A fost foarte greu. Am găsit sală la Liceul 5. Mergeam pe străzi, puneam afișe, încercam să conving viitorii practicanți. În trei săptămîni am găsit 10-15 aspiranți. Chiria sălii fiind mare, am cheltuit toate agoniselile mele”, spune Vrînceanu. Și-a deschis apoi filială în Roman și mai tîrziu la Zărnești. „2 ani am făcut naveta Bacău – Roman. În vara anului 1999 a trebuit să închid sălile. Elevii plecau în vacanță. Au mai rămas 2-3 băieți care m-au ajutat să supraviețuiesc. Făceam foamea, mîncam roșii toată ziua. Și gazda m-a dat afară pentru că nu am plătit chiria. Am stat pe unde am apucat. În toată această perioadă am acumulat cunoștințe despre natura umană. Ce înseamnă viața și încotro ne îndreptăm. I-am cunoscut și pe Botezatu, și pe Șuhan care au fost deschiși cu mine și m-au ajutat mult. Studiind mai multe stiluri, am acumulat cunoștințe despre calea armoniei, a perfecțiunii, mi-am dat seama că pentru a intra în armonie cu universul trebuie să-ți formezi un mod de viață pe care trebuie să-l respecți prin lupta cu tine însuți, evoluînd pas cu pas spre perfecțiune. Sloganul nostru este de fapt „lupta cu tine însuți, calea perfecțiunii””.

A lucrat ca bodyguard

Fiind stăpîn pe puterile lui, Sorin Vrînceanu a fost unul dintre numeroșii practicanți de arte marțiale care s-au orientat spre meseria de bodyguard. Discoteca din Săcele era singurul loc unde era nevoie de așa ceva. Chiar dacă nu exista zi în care să nu iasă tărăboi de acolo, Vrînceanu a bătut palma cu patronul. „Tot timpul de acolo ieșeau numai bătăi urîte, cu lanțuri, săbii și cuțite. Am fost singurul care nu am luat bătaie acolo”, spune Vrînceanu. Nu a avut dușmani pentru că, în ciuda faptului că din cînd în cînd se mai încăiera, știa să-i respecte și, la rîndu-i, a fost respectat. „Mă băteam cu ei iar apoi beam o bere împreună”. A părăsit apoi dicoteca și s-a refugiat la o firmă de pază și protecție din Brașov. Nici acolo nu a făcut mulți purici pentru că visul său era altul: calea perfecțiunii.

Vrînceanu și sportivii săi, apreciați în Anglia

Rezultatele perseverenței lui Vrînceanu au început să apară. Asociația SOS a intrat în grațiile unor oameni potenți financiar care, din cîte se vede, au gînduri mari. Astfel, cei mai buni sportivi ai Asociației SOS, conduși de Sorin Vrînceanu, au participat la un turneu de pregătire în Anglia, unde au făcut demonstrații de arte marțiale și chiar de gimnastică. Invitația a fost făcută de către unele cluburi din Londra. Programul băcăuanilor a cuprins nu numai demonstrațiile de arte marțiale, ci și vizitarea unor puncte turistice din Londra. De asemenea, trupa lui Vrînceanu a efectuat demonstrații în parcurile Londrei, fiind primită cu căldură de numărul foarte mare al englezilor care s-au înghesuit, majoritatea din pură curiozitate, să cunoască adevărata față a românilor. Adevăratele aptitudini ale sportivilor lui Sorin Vrînceanu au fost scoasde la iveală în sala de competiții. Fără să beneficieze de saltele, luptătorii băcăuani s-au descurcat cu brio în condiții reale de luptă, făcînd abstracție de duritatea solului atunci cînd luau contact cu el. Talentata Sara Balint, în vîrstă de numai 9 ani, a reușit să-i scoat pe englezi din proverbialul lor calm, fiind aplaudată la scenă deschisă după fiecare exercițiu pe care l-a executat. Surpriza s-a numit spargerea cu capul și cu pumnul al scîndurilor groase de 3 cm, eroul fiind Alexandru Cioplea. Sensei Vrînceanu a smuls însă cele mai multe aplauze. Medaliatul cu bronz la Campionatele Europene din Danemarca și-a arătat clasa în Anglia lăsînd întreaga asistență cu gura căscată.

Lăsînt la o parte latura sportivă, cea mai mare reușită a stagiului din Marea Britanie a constituit-o relațiile care s-au stabilit între tinerii români și cei englezi. Pe timpul șederii pe tărîm britanic, membrii delegației băcăuane au împărțit pliante în toată Londra, prin care au îmbunătățit imaginea României, dar în special al orașului nostru. În luna noiembrie a acestui an, englezii vor fi de această dată invitații Asociației SOS. Practicanții de Capoeira, stil de luptă pe muzică braziliană, vor avea prilejul să-i vadă la lucru chiar la ei acasă pe cei care i-au uimit în urmă cu cîteva zile. „Cînd vor veni, vrem să organizăm și un program turistic în toată Moldova”, a spus managerul general al Asociației, Valeria Ursache. (Cristian BLĂNUȚĂ)