Eugen ȘENDREA
„Un bărbat mic de statură, puțin adus de spate, cu o pălărie de fetru cu borurile întoarse…”, așa îl descria Agatha Grigorescu, în anul 1916, pe cel ce avea să-i fie soț, George Bacovia. Micuțul Bacovia avea însă o inimă mare. Prima sa dragoste se pare că a avut cînd era în clasa a IV-a, de fapt „o simpatie pentru o colegă de la gimnaziul de fete”. Aceasta i-a inspirat poezia intitulată „Și toate”, cu care a debutat în „Literatorul”. Nu știa despre muza sa decît că se numește Elena. Idila ce se înfiripa a fost însă de scurtă durată, deoarece în anul ce a urmat n-a mai văzut-o. Se pare că se retrăsese de la gimnaziu. Această primă tresărire sentimentală oricît de efemeră, a lăsat în sufletul adolescentului o melancolie duioasă. Timpul zboară nemilos. Bacovia se află în cursul superior. Surorile mari invitau sîmbăta prietene și prieteni, făceau muzică și dansau. Erau la modă: cadrilul, lanseul, gavotele. Poetul lua parte la asemenea petreceri. Dansa și el. De cele mai multe ori rămînea visător pe un fotoliu și se mulțumea cu impresiile serilor acelora… Dar, în această epocă nu au lipsit și idilele. Cînd era în clasa a VI-a de liceu, întîlnea aproape zilnic o elevă de la Școala profesională. Școlile erau pe aceeași stradă. Locuia, ca și dînsa, în aceeași direcție. Mergeau pe trotuare opuse, fără să se cunoască personal. „Pe furiș își aruncau priviri fugare. Elevul părea că nici nu privește copila blondă, cu cozile împletite în cunună în jurul frunții de mică madonă, cu ochii de culoarea migdalelor verzi. Era mai mică de ani”. Pentru a cuceri nu era suficientă numai poezia, așa că „începu să poarte șapcă puțin mai la o parte decît era reglemetar. Se oprea la liceu. Ea trecea mai departe, întorcînd ușor capul. Dînsa absolvi clasa a V-a, apoi plecă să urmeze doi ani liceul, purtînd în suflet imaginea aceasta fragedă, cu obrazul pal, fără să știe cel puțin cum … o cheamă”. A rămas singur. Oftă și… „în anul următor (1900) a cunoscut o altă colegă de gimnaziu”. De data aceasta „a fost ceva mai serios”. De ce? „Poate și fiindcă dînsa era mai îndrăzneață”. Apoi , „s-au cunoscut… s-au văzut uneori, așa, prin mulțime, în grădina publică”. După cîteva nopți de nesomn, George este hotărît să ia „taurul de coarne”. „Într-o seară de iunie cu multă lume în grădină i-a strecurat un trandafir, pe care ea l-a dus la buze. I s-a părut că l-a sărutat. Ei, da, acum era altceva, „poetul sesizînd gestul și, fericit, tot în treacăt, a reușit să mai obțină o întîlnire astfel ca să nu se trădeze. Pe fata aceasta o chema Maria…”. Ghinionul se ținu de el, pentru că idila se sfîrși o dată cu sfîrșitul anului școlar, părinții căsătorind-o la Roman”.
După 16 ani, pe 22 iunie, la București, tînărul George Bacovia îi este prezentată „domnișoara Grigorescu”. Era „aproape șapte seara și încă destul de cald” pe cheiul Dîmboviței. Atunci, pe o bancă, „pe înserare, cu toate tonurile de aer”, tînăra „a simțit mîna cuprinsă de o mînă fierbinte și, încet, vocea metalică a poetului, cu inflexiuni de bas, depănă aproape de auzul meu melodioasa poemă „Amurg antic”. Suprema poezie a firii ne logodea atunci viețile prin veriga acelei vrăji, ce mai tîrziu avea să se întunece, să geamă, să se convulsioneze în toate amărăciunile vieții, fără să se stingă încă nici prin moarte. A fost întîia poemă ce mi-a recitat-o Bacovia chiar în ziua în care ne cunoșteam și pentru prima oară în viață un fluid poetic punea stăpînire pe toată ființa mea”, mărturisea Agatha. În dragoste, Bacovia se mișcă greu. Abia în martie 1917, într-o „duminică cu ger uscat”, o caută pe domnișoara Grigorescu „palid și oarecum întristat”. N-o sărută, n-o îmbrățișează, ci vorbesc de unele noutăți din presă și de Revoluția din Rusia”. Trec, iar, luni și luni. În iunie 1919, după o ploaie, cînd teii erau în floare, Bacovia vizită din nou pe Agatha „tot atît de neașteptat ca și prima”. A citit poezia „Declin”, au discutat ceva politică și a… fumat mai multe țigări. Se revăd în plină toamnă, la 1 octombrie, apoi în primăvara anului 1920. În ianuarie 1921 se hotărî:
– Duminica trecută am vorbit cu ai mei despre dumneavoastră. Vă invită la dejun pentru duminica viitoare…” Vizita a fost acceptată cu plăcere și „în tot timpul mesei a domnit o deosebită voie bună. Într-o după amiază rece de noiembrie a anului 1922, pe la orele 16, Bacovia îi spuse Agathei:
– Trebuie să vii la Bacău. Părinții mei vor să te cunoască… Trebuie să te hotărești. Nu plec fără un răspuns sigur. Atîția ani de așteptare, pustii … pustii. Intră sora sa Elena pe ușă, el îi sărută mîna și spre uimirea Agathei, urmă brusc, emoționat:
– Doamnă Dumitrescu, am venit să cer mîna sorei dumneavoastră. Agatha Grigorescu a sosit la Bacău „pe un ger înțepător”. De la gară a fost luată cu o sanie. A fost primită „într-o cameră mare, luminată puternic, bine încălzită, cu mobile vechi, dar foarte frumoase”. Se așezară la masă. La geamuri se auziră colindătorii, iar „căldura și dragostea gazdei o cuceriră”. A doua zi vizitară orașul cu „peisajul bacovian”. Veni și ceasul întîlnirii cu toți membrii familiei. Era ora 12 și „toți erau strînși în jurul mesei”. Totul a decurs bine. Domnișoara Grigorescu petrecu vacanța „de iarnă a anului 1924, precum și cea de primăvară aa anului 1925”. Se intră în anul 1927, „anul hotărîtor”. Și astfel au trecut… 11ani! Situația devenise pentru cei doi, dar și pentru familii, destul de jenantă. Se apropia Anul Nou și, pentru prima dată, scria Agatha Bacovia, începură să discute despre „apropiata noastră căsătorie”. Pe 29 decembrie, „înainte de a ajunge la fotograf, Bacovia mă invită la bijutier. Am fost surprinsă. Nu înțelegeam de ce.
– Să luăm niște verighete – spuse ca și cum ar fi fost vorba de ceva obișnuit… s-au făcut două fotografii și s-au comandat inelele. În sfîrșit, confrații scriitori ne-au condus acasă. Am traversat grădina publică spre a scurta drumul. Era frig. Un amurg rece, sticlos, învăluia în culori aprinse micul parc cu pomii înghețați sub zăpadă”. În sufragerie se sărbătorește logodna, felicitări, cîteva cupe de șampanie… A urmat o seară frumoasă. S-a dansat pînă după miezul nopții. Toți s-au antrenat. S-a cîntat la vioară, s-au spus versuri. Bacovia glumea… am avut și verighetele, le-am pus fără nici o altă sărbătorire”. Proiectul de căsătorie? „Pentru sfîrșitul acelui an școlar – 1928”. Data se fixase la 22 iunie. Și iată și ziua mult visată de orice domnișoară: căsătoria. „Sosi ziua în care, va scrie Agatha Bacovia, la orele 12 trebuia să ne înfățișăm la Oficiul de Stare Civilă, unde urma să ne întîlnim toți, Bacovia, fratele său, ziaristul și un alt martor, ziarist, sau Savela… Se apropia ora unu, fixată de noi. Bacovia cu ai săi nu se vedeau. Îl știam punctual. În sfîrșit, prin mulțimea ce forfotea de colo-colo, apăru singur și în ținuta de toate zilele. Nu-și găsise pe fratele său. Pierduse timpul la minister, așteptîndu-l. N-a mai avut vreme să treacă pe acasă să-și schimbe hainele. În ultima secundă apăru și fratele, care făcuse toată încurcătura. Eram emoționați. Am văzut ca prin ceață salonul, martorii, florile. Ascultam articolul ce s-a citit din „Codul civil”. Ne-am felicitat reciproc. Ne-au felicitat și cei prezenți. Am stabilit să sărbătorim căsătoria pe 28 iunie. După amiază „la ora 6 era cununia”. „Nu era însă nimic pregătit. Am despachetat covoarele, am adus glastre cu flori, am aranjat, în sfîrșit un interior demn de o modestă ceremonie de poeți. Se făcuse ora cinci. Bacovia mă urmărea tăcut în toată această activitate. Îi plăcu decorul și tot ce făceam. Voia să mă ajute, dar nu știu cum”. Afară „se stîrnise o furtună din senin. Vîntul sufla cu praf mult și, cînd luai brațul poetului să ieșim pe terasă, fotograful execută instantaneul cerut. Furtuna creștea cu o furie cumplită. Fulgere, trăsnete prin apropiere zguduiau localul școlii. O ploaie cu grindină răpăi pe acoperiș cît ținu ceremonia. Apoi se potoli precum venise. Un amurg feeric pătrunse prin ferestrele mari. Ce se petrecea în casă?
„Bacovia părea foarte solemn în smokingul și plastronul său alb. La șampanie mulțumi tuturor felicitărilor, zîmbind. Deși pregătită cu atîta zbucium, seara aceea mă răsplătea prin dispoziția și bucuria poetului. Oricum ar fi urmat viața, clipele erau într-adevăr rare. Sînt în viață momente înalte nu prin fastul sau măreția lor, cît prin genorozitatea unor răscumpărări îndelung așteptate. Într-adevăr, „în seara aceea, Bacovia fu spiritual, curtenitor, dansă; ne-a recitat poema „În oglindă”. Era într-un total climat de uitare. Din nou poezia ne urca pe culmile ei. Cît era să fie de grea coborîrea, rămînea de văzut. Tîrziu au început să se retragă musafirii și „La un moment dat am rămas amîndoi în sala aceea mare, singuri, cu masa nestrînsă. În cupe mai era șampanie. Lumînările împodobite cu garoafe și crini albi se mistuiau într-un colț și ne puneau pe figurile palide reflexe vagi. Am stins și ultimul bec, lăsînd numai lumina lor. Prin ferestrele înalte se vedea luna spre apus aproape roșie ca sîngele. Am rămas în parfumul crinilor și tuberozelor ce primisem în dar pînă mijiră zorile. Poetul fuma și voia să consume ultima sticlă de șampanie. Ochii săi aveau o licărire fosforescentă. Din fumul țigării arunca rotocoale după rotocoale. Visa desprins de orice realitate. Ce gînduri îi ardeau sub frunte? Ce zîmbet îi înflorea la colțul buzelor? Privirea plutea peste clipe; vedea departe, ceva nebulos, tulburător? Păru că se înfiorează. Fumul de țigară îl învălui la un moment dat cu totul. Mi se păru că-l ascunde privirilor mele. Căzuse într-o reverie adîncă. Nu cutezasem nici o mișcare, să nu se trezească din beatitudinea ce-l cuprinse. Lumînările se topeau albe, sub flăcările fierbinți. Florile albe mureau. Clipele de uitare mureau și ele. Începea o altă etapă de viață a poetului, a noastră”
Lasă un răspuns