Dor de țară
Peste 12 milioane de români trăiesc răsfirați prin mai toate colțurile lumii, în căutarea fericirii. Dacă speranțele lor se împlinesc ori rămîn doar simple iluzii, e aproape imposibil de dat un răspuns. Cert este un singur lucru: nostalgia depărtărilor și sentimentul înstrăinării îi însoțesc clipă de clipă, le umbresc bucuria, atîta cîtă au parte, dar le ține treaz sentimentul apartenenței la patria-mamă. Ce i-a îndemnat „să-și ia lumea în cap?” Dorința de mai bine! Ce au găsit acolo unde au ajuns? O lume distantă, reticentă, care te acceptă doar formal și numai dacă le devii indispensabil. Trebuie să fii înzestrat cu o mare capacitate de adaptare, acceptare și renunțare pentru a rezista. Umilința este numele ei. Astfel de sentimente ne induce și scrisoarea primită la redacție de la o româncă devenită italiancă, Mihaela, care a lăsat aici, în ținuturile Moldovei, o mare parte a sufletului său ce o împiedică să se înstrăineze definitiv. Ar echivala cu o mare tragedie. Publicînd scrisoarea, lăsăm la latitudinea fiecărui cititor să creadă ceea ce dorește și, desigur, să procedeze așa cum îi dictează propriile percepții și convingeri. Așadar, să-i dăm cuvîntul Mihaelei:
„Nu știu unde vor ajunge aceste rînduri, așa cum nu știu dacă voi reuși a transmite sentimentul meu de român unei țări ce se cheamă România.
Uneori mă uit la TVR Internațional și văd cît de ilară este politica, esta așa greu să înțelegem ce se întîmplă în acele aule, cînd știu că cei dragi mie trăiesc vremuri de grea suferință. Mă întreb unde am greșit sau cine? Nu dau un răspuns deoarece m-aș compara cu matematicianul ce în loc de cifre așterne note pe portativ.
Așadar mă cheamă Mihaela!
Nu sînt o româncă ce urmează a veni la emisiunea „Surprize- Surprize”. Nu am zeci de ani de străinătate și nici nu am trecut oceanul, sînt un amestec de gînduri într-o țară latină, care mă uitam la alții ce au avut curajul să plătească bani mulți pentru a păși granița în necunoscut, mi-am pus și eu aripi de 30.000.000 și m-am trezit în occident.
De cînd mă știu se vorbește de acest Occident, curios, m-am uitat în dicționar în a găsi o explicație și scrie simplu – parte de west.
Acum mie așezarea geografică a unei țări nu-mi spune nimic, în schimb m-am trezit în glasul pămîntului, mă uitam fascinată la luminile orașului (Torino) și-mi aminteam de negura anilor trecuți unde mi-am petrecut tinerețea, dar îmi văd și orașul meu (Iași) cu șapte coline, unde avem Mitropolia Sf Paraschiva și Trei Ierarhi cu valoarea ei istorică și Palatul Culturii și Hanul Trei Sarmale și casa lui Creangă și hotel Traian, și-mi spun că sîntem o nație condamnată să ne complacem în umilință și mizerie, să trecem nevăzători pe lîngă mari valori și să rămînem cu gura căscată la ce este al altora.
Vă spun că nu am venit aici măritată cu un director de bancă, ce multe românce visează la Țara Minunilor, am venit pentru a face bani, urmînd calea verde a dolarului. De aceea vreau să vă transmit un mesaj, dacă reușiți să-l prindeți, singurul lucru ce facem noi femeile, indiferent de ceea ce simțim, ne adăpostim pe lîngă bătrîni, ne oferă cazare și masă și ceva bani, sîntem norocoase dacă îți dă permisiunea să ai liber o zi pe săptămînă. Nu știu cum se întîmplă, dar toate au în jur de 90 de ani, stau în căruțe cu rotile, ori imobilizate la pat, indiferent de ce au fost la viața lor, le trezești dimineața, le cremuiești, le aranjezi și le împodobești ca pe un pom de Crăciun, să se minuneze că știi tabla înmulțirii, să ne arate cu degetul de unde se aprinde lumina, să ne simțim jenați că mîncăm carne, dar să savurăm pasta lor. Noi să învățăm limba pentru că lor le este foarte greu să-ți rostească numele și atunci primești botezul Sfîntului ce te poartă și te întrebi cine ești?
Unde este personalitatea, se regăsește în acești bani? De ce acești bani nu se găsesc acolo unde avem grîu și știm să facem pîine, dar ne fac turcii; unde avem vaci, dar avem și Parlament; unde avem tot ce vrem; avem suflet, avem sărbători, adevărată istorie, aspră, dar o cultură de mare valoare, îl avem pe Brîncuși, cînd mă uit pe cer îl văd pe Eminescu, cînd calc pămîntul îl simt pe Rebreanu, cînd îl aud pe Verdi îmi amintesc de Porumbescu, cînd mă uit la un tablou rătăcit îmi zboară gîndul la Grigorescu, cînd intru într-o biserică sînt fericită că există Voroneț, Putna, Văratic și multe altele…
Acum, cînd scriu, îl ascult pe Furdui Iancu cu „Noi sîntem Români”. În mintea și sufletul meu sînt aceste lucruri, trăiesc zilnic cu aceste sentimente, povestesc cu plăcere de Păltinișul nostru, de Perla noastră, de Delta noastră, de Postăvarul nostru, pentru Dumnezeu a fost darnic, din sacii lui ne-a dăruit un pic din fiecare, dar ne-a lăsat să purtăm în spinare soarta de a fi român. România, cînd treci prin parc îi vezi pe cei ce-și odihnesc oasele alături de o bere și o țigară și sîntem tot noi, cînd vrei să dai un telefon îi auzi cum spun: aici totul e bine, nu am lucrat pînă acum dar mi-a promis un patron… pentru acești patronii lucrăm și cînd ajungem seară acasă de la cifra de 6, 7 în sus într-o cameră de cîțiva metri pătrați și un duș, ne facem mîncărurile noastre, ne calmăm cu licoarea lui Bachus și cădem ca potîrnichile, ne naștem la fel, dar trăim diferit.
Pe cine să întreb de ce? De ce acolo unde este inteligență și calitate, unde este eleganță și gust, îndemînare și pricepere, ne comportăm ca paraziții. Nicolae Furdui Iancu spune într-un cîntec al său: „Țara e mănăoasă și oricine poate să trăiască în ea”. Tatăl meu, într-o scrisoare îmi scrie: mă doare să scriu copilului meu că mă bucur că e plecat de lîngă mine, dar aicea e tare greu, toate sînt scumpe, dar am învățat să suferim cu toții, cu speranța ca într-o zi va fi bine, tu eșri departe numai geografic, că te purtăm în suflet și gînd și sora mea mi-a scris:
„Tu nu ești singură acum, deși sîntem departe
Sînt lungi și adînci cărările din drum
Călcăm pe doruri sparte
Să mergem mai departe.
Și de-o să-ți fie dor vreodată
De visele pierdute
Și de-o să-ți fie dulce amar
În inima și gînduri multe
Să calci ușor pe tot ce a fost
Căci urma va rămîne
Dar să zidești în loc te rog
Fragilul vis de mîine”.
Vreau să vă spun cînd eram acasă nu mă cunosc a fi atît de patrioată, poate spuneam ca alții, îmi este rușine. Dacă am fi cu inima și cugetul curat, dacă am înțelege să luăm mereu ce-i al nostru, fără umilință de a cerși, vom avea drepturi fără a le cere, pînă atunci nici eu, nici aceste rînduri nu vor schimba nimic. Uitîndu-mă în toate colțurile văd sărăcie și singurătate. Recitind ce am scris pînă acum este ca proverbul: „cauți acul în carul cu fîn” dînd valoare valorilor rămîn oase și ulcele, adevărat ne duce valuta în Țară, dar noi? Unde sînt anii noștri?
Citim în reviste, totul se vinde și se cumpără în dolari, ne trimit la case de modă, ne îndrumă la săli de Fitness, în schimbul la două ore de somn ne trimit la sauna cu băi aromatice, ne învață să preparăm caracatița, cum să cucerim bărbații și multe altele.
Ce ar fi să ne trezim din acest coșmar al visurilor neîmplinite și să recunoaștem ca pe toate fetele sîntem săraci iar aici din banii noștri curge sînge, este sîngele familiilor părăsite, a copiilor crescuți de mîini străine a suspiciunilor. Te storc ca pe o lămîie și nu-ți cunoști identitatea, îmi amintesc că tot sora mea mi-a scris:
„Sînt un copac cu crengi plecate în vînt
Sînt un copac cu frunze vestejite
Dar rădăcinile mi-s trainice legate de pămînt”… pentru că sîntem crescuți de părinți și sînt fericită că îi am, dar ei știu obiceiul și traiul, plîng la Irina Loghin, joacă la Sofia Vicoveanca, știu ce au fost și ce simt. De ce vin camerele de luat vederi și la noi! italia este atît de frumoasă să o străbați în lung și lat nu ți-ar ajunge o viață să-i vezi frumusețea și să-i cunoști cultura, dar poate noi am înțeles greșit cuvîntul de libertate.
Lasă un răspuns