Mulți dintre concitadinii mei l-au văzut. Au trecut indiferenți prin dreptul lui sau, îndemnați de micul anunț „plantat” pe cîntarul său mobil, cum că medicii ne sfătuiesc să ne cîntărim periodic, s-au oprit, i-au dat trei mii de lei și s-au cîntărit. Da, ați ghicit. E vorba de omul acela mic de statură, dar vioi, cu ochii inteligenți și iscoditori, îmbrăcat vara cu pantaloni uzați și teniși în picioare, iar acum, la timp mai posomorît, cu haină groasă și căciulă pe cap. E omul care-și păzește toată ziua cîntarul și pe care-l găsești în apropierea pasajului Revoluției, din Bacău. Puțini îi știți, însă, „istoria” și, mai mult ca sigur, și mai puțini știți că, prin anul ’90, a căpătat viză de plecare definitivă în Statele Unite ale Americii, unde a și fost, de fapt, și unde n-a stat mai mult de șase luni și s-a întors acasă cu tot cu nevasta cu care plecase să-și facă o viață nouă. Eu, cînd am aflat de la un vecin de-al lui că insul a fost „american” șase luni, după care n-a mai vrut să fie american, zicînd că tot mai bine-i să fii român, adică așa cum te-ai născut, m-am dat în vorbă cu el. Mai întîi m-am cîntărit. Aveți greutatea normală, mi-a zis, apoi l-am întrebat: „Ce pensie ai, domnule, că văd că ai scris, aici, că ai o pensie mizerabilă și rogi oamenii să te ajute, cîntărindu-se și plătindu-ți”, îl întreb. „Mi-e rușine să vă zic, dar dacă tot m-ați întrebat și mi-ați fost și client la cîntar, aflați că abia am un milion, nevasta n-are nimic și ne chinuim cum putem”, recunoaște omul. Aici am vrut să-l aduc: da’ mi-a zis cineva că ai avut viză de imigrare definitivă în Statele Unite? Da, am avut viză, am și stat acolo, în California, e altă lume. Ai fost? Nu, i-am spus, da’ zi-i mai departe. Da’, era așa de bine, încît am ajuns înapoi acasă. Cum, măi, nea Costică – între timp aflasem că-l cheamă Costică Rusu și are 75 de ani – , cum era mai bine și n-ai vrut să stai? Ei, da’ mata nu știi povestea cu viermele hreanului? Nu, n-o știu. Mai bine zis nu-i o poveste, știi, și hreanul, cît e el de iute, de-ți dau lacrimile, cînd îl pui la nas, are și el un vierme acolo, în rădăcină.
Acolo-i casa și masa viermelui hreanului, acolo se înmulțește, trăiește și moare. Dacă-l scoți de acolo și-l pui într-un măr, nu trăiește nici o zi. Asta-i. Ai înțeles cum vine treaba cu America?
De atunci, de cîte ori îl văd – și-l văd aproape zilnic pe nea Costică Rusu, mă opresc, îl salut și stăm de vorbă. Acum are 76 de ani, iar pensia i-a urcat la un milion și cîteva sute de mii. N-am avut vechime, asta-i! Am lucrat, la început, la un „sovrom”- ai auzit de sovromuri, nu? – dar acolo nu mi-au făcut carte de muncă și mulți ani mai tîrziu m-am trezit că nu-mi „ajunge” vechimea. Are numai vreo 25 de ani pe cartea de muncă și pentru ăștia primește amărîta asta de pensie. De cîtăva vreme iese în centru cu cîntarul și mai face un ban. Cîteodată nu cîștigă nici de-o pîine. Altădată are noroc. Îl întreb dacă nu-i pare rău că a plecat din America. Nu, nu-mi pare rău. Știi vorba ceea, fie viața cît de grea, tot mai bine-i în țara mea. Și pe urmă limba, domnule, de unde era să știu eu englezește, și pe urmă, la vîrsta mea, cum era să mai învăț. Și, la urma urmei, aici e locul meu.
Așa că, atunci cînd treceți pe lîngă omul cu cîntarul, puteți să vă opriți și să-l întrebați de ce n-a rămas în Statele Unite. E un tip prietenos și foarte vorbăreț. Vă va spune, mai mult ca sigur, „istoria” cu viermele hreanului și, la urmă, nu va pierde prilejul de a vă aminti că, fie viața cît de grea… (Eugen Verman)
Lasă un răspuns