1. Un Pantheon al Bacăului? De ce?
În antichitate, Pantheonul era un templu închinat tuturor zeilor, atît la greci cît și la romani. În epoca medievală, Pantheonul a devenit un monument consacrat rememorării oamenilor iluștri, unde se depuneau rămășițele pămîntești ale acestor mari personalități. Așa cum este Pantheonul francez din Paris, unde se află printre monumentele funerare cele ale lui Voltaire, J.J. Rousseau, Carnot, V. Hugo, Emile Zola, Jean Jaures și, mai recent, al lui Alex. Dumas- Tatăl, la împlinirea a două sute de ani de la naștere.
Un Pantheon al Bacăului? De ce da? Cel puțin la modul spiritual, pornind de la definiția dicționarului, „totalitatea oamenilor iluștri ai unui popor, ai unei țări”. Căci Bacăul (orașul și județul) are destule nume ilustre care ar justifica un asemenea monument spiritual, cum ar fi Ștefan cel Mare, născut la Borzești, și fiul său, Alexandru, „guvernator al Țării de Jos”, Niculai Muste, cronicarul de la Bogdănești, Marcus Bandini, episcop de Bacău, Ionică Tăutul, primul pamfletar român, Vasile Alecsandri, născut la Bacău din neamul Cozonilor de la Tîrgu Ocna, George Bacovia, Nicu Enea, ca să nu amintim decît pe cei mai renumiți. Cel ce a venit cu ideea unui Pantheon al Bacăului a fost Marius Mircu, jurnalist și scriitor, care deschidea un ciclu de articole sub acest titlu, în ziarul Bacăul, în 1932. El își începea incursiunea în istoria culturală a Bacăului, polemizînd cu un confrate „care ignora orice contribuție a orașului și județului Bacău la îmbogățitrea științei și literelor românești”: „Foarte puține orașe din România – scria Marius Mircu – au dat la iveală așa de numeroși oameni de seamă ca Bacăul, nu numai țării, dar și lumii întregi” (Bacăul, nr. 235, sept. 1932). Și cu toată mîndria, M.M. citează nume de oameni „ridicați de pe aceste locuri, sau trăitori vremelnic”, ca N. Muste, Marcus Bandini, Ionică Tăutul, dr. C. Istrati, pictorul N. Verman, Iancu Gheorghiu Budu și feciorii săi, Radu Rosetti, Costache Radu, Eugen Vaian, G. Bacovia, Gr. Tăbăcaru, N. Enea și mulți alții, pe care îi evocă sub forma unor portrete succinte, dar suficiente pentru a demonstra că „Avem cu ce ne mîndri. Numai că nu ne prea mîndrim noi, căci sîntem… modești din fire și uituci din principiu”. (Bacăul, nr. 243. oct. 1943, articolul care încheia ciclul.)
Ca o justificare în sprijinul celor susținute de Marius Mircu, amintesc și monografia lui Gr. Tăbăcaru, „Bacăul de altădată”, publicată în „Revista învățătorilor” (1930), care, într-unul din capitolele sale, „Scriitorii Bacăului”, citează, în subsol, cam aceleași nume, deja amintite. Nume care vor deveni subiectele următoarelor articole publicate la această rubrică. (M. Cosmescu Delasabar)
Lasă un răspuns