Nu demult, am primit un telefon din Italia. A sunat o prietenă a fetelor mele, plecată în acest an la mama ei, care de cîțiva ani buni a lăsat „raiul” românesc pentru «capitalismul sălbatic», mult mai profitabil, din „Cizmă”. Cum puștoaicele erau plecate, am vorbit eu cu fetița. Cîteva lucruri din cele spuse de ea mi-au atras atenția. A spus că se adaptează greu la școală, pentru că, atenție, ceea ce face acum acolo a învățat în România în clasa a II-a (aici ar fi trebuit să fie în clasa a V-a), iar orele sînt cu totul altfel. Dar cînd am întrebat-o ce dotări are școala la care învață, s-a entuziasmat dintr-o dată. Că e grozav. Că au tot felul de jocuri pentru ceea ce învață, că au retroproiectoare și aparate video, că își permite să facă ore speciale pentru calculatoare. Și, deși este încă la o vîrstă crudă, a spus că este mult mai bine acolo și n-ar vrea să se mai întoarcă, cu toate că-i este dor de cei de aici.
Am stat mult și m-am gîndit la acea discuție. Am făcut o comparație între ceea ce mi-a spus fetița și starea actuală a învățămîntului autohton. În definitiv, sînt un om oarecare, dar chiar dacă nu-mi arog dreptul de a judeca, nici nu mă-mpac cu ascunsul gunoiului sub covor. În învățămîntul nostru sînt probleme multe și grele. Personal, m-am săturat de „experimentele” ce se fac de ani buni pe copiii noștri, care au ghinionul să fie acum elevi. Programa școlară se schimbă mereu și, orice s-ar spune, este extrem de încărcată. Țin la un bagaj de cunoștințe cît mai diversificat, dar șase ore de școală în fiecare zi pentru copiii care nu au încă 13 ani mi se pare mult, ca să nu mai amintesc de conținutul lecțiilor. Am ajuns la concluzia că fiecare demnitar care vine la minister simte nevoia de a schimba ceva doar, așa, de dragul schimbării. Capacitatea și bacalaureatul s-au modificat de atîtea ori, că am ajuns să mă întreb: oare ce mai urmează? Apoi, ba sînt nouă clase, ba sînt zece, de nu mai știi la ce să te aștepți.
Pe de altă parte, învățămîntul românesc suferă acut. Nu pot să-mi scot din cap școlile de la sate, prin acoperișul cărora apa de ploaie se infiltrează în voie. Nu pot uita nici năpîrstocii îmbrăcați cu zece cojoace pentru că au ghinionul de a învăța într-o unitate fără centrală proprie sau sînt pe aceeași magistrală de căldură cu rău-platnicii. M-a durut să văd școli care erau încă șantier la începerea școlii. În ce condiții au învățat un timp elevii lor? Iar problemele financiare ale celor care trebuie să învețe au devenit acute pentru părinți. Manualele au ajuns o sperietoare, mai ales pentru elevii de liceu. Sînt copii care se duc la școală nemîncați, cu hainele și încălțările rupte ca vai de lume, n-au caiete, stilouri, n-au cum să-și cumpere culegerile necesare. Și atunci ce tragere de inimă mai pot avea pentru învățătură? Nu pot să nu-mi amintesc de eleva de liceu care avea ceai pe post de mîncare și era olimpică. Dar trebuie admis că drumul către creier trece prin stomac.
Și dascălii au multe of-uri. Dacă cei din orașe mai au ceva condiții, cei de la țară sînt mai mult decît vitregiți. Ce elan mai au ei după ore de mers cu autobuze hîrbuite pe drumuri de țară prăfuite sau desfundate? Ce le mai poți cere mai ales celor tineri, cînd ceea ce primesc cu titlul de salariu nu le ajunge nici să se îmbrace decent, darămite să-și perfecționeze pregătirea? Cunosc dascăli care nu ar vrea să-și schimbe profesia pentru nimic în lume. Care își pun problema ce pun mîine în oală, dar nu-și pot închipui viața fără să predea ABC-ul învățăturii sau teoremele matematice. Mă înclin în fața lor, pentru că și-au făcut un crez din a-i învăța pe alții. Dar nu toți avem vocație de apostoli. Ar fi, poate, cazul ca la vîrf, acolo unde se iau deciziile, să existe mai multă limpezime. Și dacă pacea socială se plătește cu zeci de miliarde de lei pompate periodic în mastodonți industriali precum Tractorul Brașov, atunci cînd este vorba de buget să nu se lase mereu învățămîntul, cultura, sănătatea la capitolul „și altele”. (Gabriela PASCU)
Lasă un răspuns