Cînd l-am cunoscut, să tot fi avut 58-60 de ani. Mi s-a recomandat simplu: Baronul. Era un fel de mascotă a grupurilor de vînători de prin partea Timișului, spre Brașov, de la care-și luase chiar titlul de noblețe: Baronul de Ciucaș. Înalt și uscățiv, cam brunet, dar ardelean neaoș. De pe fața smeadă te fixau, cercetători, doi ochi albaștri, veseli și vicleni, deopotrivă. Buzele – două șnururi subțiri, de om parșiv, dar nu rău. O glumă a naturii. De cînd îl știau – au ținut să spună ortacii, purta același model vestimentar cînd pornea în munte: bocanci maro, cu turetcile înalte, cu ținte și măsele de oțel, pantaloni golf răsfrînți de sub genunchi pînă spre glezne, ciorapi de lînă, în carouri de culori vii, suman de culoare neagră, încheiat cu șase nasturi, pînă sub bărbie, pălărie verde cu pamblică maro și o pană făloasă de cocoș de munte. „Asta-i uniforma mea -obișnuia să atragă atenția, să nu vă prind că mă comentează cineva”. N-aveau de gînd, dar se amuzau. Ținuta vestimentară era completată de un baston din lemn tare, de corn, cu mînere imitînd un șarpe turnat în bronz, un cuțit de vînătoare care, pare-se, cam ruginise în teaca din piele tare de bizon, ornată cu motive ce închipuiau floarea de colț a Carpaților, din cauza nefolosirii și, se putea așa ceva!, de o ploscă pîntecoasă în care-și ținea „inspirația” pentru vremea de popas: povestirile de la ceas de seară. Deși hălăduia prin munți alături de împătimiții puștii și ai vînătorii încă de prin anii adolescenței, Baronul de Ciucaș nu pusese o dată mîna pe armă! „Nu ucid, voi sînteți niște călăi ce vă puneți mintea cu bietele animale, își dojenea, mascota, fîrtații. Pe ailaltă lume voi o să stați în fața țevilor, atunci să vă văd cît de viteji sînteți!”. Nu-l luau în seamă. Se obișnuiseră cu el. Îl iubeau și-l prețuiau. Îl ocroteau și-l admirau ca pe-un bibelou. „Ce ne-am face fără mascotă?”, spuneau, și-l omeneau primul la ospățurile pe care le încingeau sub clar de lună ori în ceasuri de amurg. Porecla și-o cîștigase cinstit. Muncise mult pentru ea. Ani în șir. S-antîmplat ca, odată, la un popas mai prelungit, cu udătură și îmbucături din belșug, gura Baronului s-o cam ia razna pe coclauri. Minciuni sfruntate ieșeau din gura lui. Dar frumoase și plăcute auzului. Rîdeau toți de mai să le sară omuleții din gîtlejuri. Doar unul, cam cătrănit și din această pricină pus pe harțag din cauză că în ziua aceea nu prinsese nimic în cătarea puștii, s-antors spre el cu juma’ de gură: mai pune-ți pauză la clanță, bă, că numai aiureli spui. Mai mare mincinos nici nu cred că se află, afară poate doar de ăla, de-i zice Munchaussen, baronul pe care nemții l-au proclamat regele mincinoșilor. Iată că avem și noi baronul nostru! Așa i-a rămas, de-atunci, numele. Nici că-i păsa! Ba chiar îi plăcea. În replică la gluma ce se dovedise extrem de inspirată, a cătrănitului, a zis doar, stîrnind hohotele generale de rîs: mulțumesc asemenea! Și pentru că tot fusese investit cu un titlu de noblețe, proaspătul Baron de Ciucaș a ținut să-și onoreze neașteptata avansare pe scara socială cu o brașoavă de toată cinstea. Ascultați aicea la mine, își începe el povestirea. Ați fost voi curioși, măcar odată, să vă aburcați pe Turnul Cetății, de pe Varte, și să vă dați drumul pe partea cealaltă înăuntru? Aud? Nici unul? Ca să fiu sincer, nici nu mă așteptam din partea voastră la așa ceva. Trebuie curaj, nu glumă! De unde la voi? Cum vă spuneam, mă duc pe lîngă Turn, era liniște de nici frunza nu mișca, mă plimb în sus, în jos, și parcă aud, deodată, ceva a mormăit de urs. Măi, nu se poate, îmi zic, de unde picior de Martin lîngă oraș! Mă învîrt, mă sucesc. Îmi ascut urechea. Așa e. Nu mă-nșel deloc. Mi se scoală o idee: ia să văd, nu-i de după ziduri? Cine știe!? Caut cîteva pietroaie, le pun scară lîngă Turn și-mi dau vînt printr-un crenel lărgit de timpul care trecuse peste ziduri. Plonjez în gol, nici nu-mi trecuse prin scăfîrlie că de partea ailaltă, în interior, poate fi atît de adînc. Și cad, și cad, și cad, vîntul face vîîîîjjjjj pe lîngă urechi, prin fața ochilor mi se perindă toate năzbîtiile pe care le făcusem, spre disperarea părinților, îmi zic, gata, mă-ndrept spre străfundurile Iadului, adio prieteni, frați și surori, și voi brașoveni, nu mă mai vedeți de Sărbători. Dintr-o dată, să vezi și să nu crezi minune: tocmai cînd credeam că am ajuns la întîlnirea cu Scaraoschi, simt între picioare, ceva ca o pernă mare, lată și destul de moale, fac „zup” și mă opresc, exact ca liftul din blocul meu. Sînt năucit. N-apuc să mă dezmeticesc cînd mă văd scuturat ca-n draci și, hop!, cu capul într-un grohotiș de-am văzut numai stele verzi. Căzusem în cap, da’ nu cred să mă fi zdruncinat cumva la inteligență, doar mă vedeți, mai deștept decît voi toți la un loc. Aștept, preț de cîteva minute bune, să apună stelele din fața ochilor, scutur din coamă cu nădejde și iau seama la peisaj. Îngheț. Stau, poponeț, în mijlocul unei menajerii. De toate felurile sînt aici: urși, lupi, lei, niște hiene, cîțiva mistreți, vreo doi-trei catîri sălbăticiți. Rînjesc la mine cu boturile răsfrînte peste gingii, nechează sau mormăie a rîs de batjocură, de parc-ar vrea să spună: ce dihanie a mai căzut pe capul nostru? Mă culeg de pe jos, revin la verticală și fac un gest de nici nu știu cum de mi-a venit, închipuiți-vă, în tot acel plonjeu prin spațiul istoric vestita mea pălărie cu pană de cocoș nici că-mi părăsise scăfîrlia. Îmi scot, deci, podoaba și, cu un gest teatral, mă adresez menajeriei: bine v-am găsit și sînt onorat de companie, deși nu pricep chip ce-i cu voi aici!… Surpriză de să leșini, nu alta! Iese leul în față, am aflat că era șeful, și glăsuiește: Așa arătare ca tine nici c-am mai avut parte, se poate să fi venit de sus – și face un semn sugestiv, cu laba din dreapta, spre găoaza de lumină ce se strecura prin buza turnului. Ce-i drept, cam demult așteptam chip străin, că de-ale noastre ne-am săturat ca de merele pădurețe, pe care ni le tot aruncă de-afară nici nu știm cine. Vrei, poate, să aflii ce e cu noi aici. Pe dată! Turnul ăsta, care s-a cam scofîlcit de vreme, era cîndva o mîndrețe de arenă pentru luptele cu animale. Mă privește atent, continuă: Ca noi. Spectatorii ne priveau, înșirați mărgele, de pe coamă. Stăpînii ne cam țineau la post. Noi luptam, da’ mai mult ne făceam. De ce să ne fi mîncat între noi, ca oamenii? Ce ne-am zis: hai s-o punem de-un ospăț! Am răcnit o dată tare de-au crăpat și zidurile în cîteva locuri, ziduri ca lumea, vezi și tu, și ne-au picat fîrtații-n labe ca fasolea-n oale. Dezmăț, nu alta, carne pe săturate, numai că unul, pe care-l înghițisem personal doar pe jumătate, de la picioare spre cap, a apucat să ne blesteme, trimițîndu-ne la toți dracii. Iar ăia nu ne-au vrut, așa că am rămas în așteptare, nu mult, vreo două mii de ani. Ai sosit tocmai la timp, că de-atunci nici c-am mai pus bucățică proaspătă în gură.
Nici acum, după atîția ani, că eram un puști cînd mi s-antîmplat tărășenia, nu știu cum m-am aburcat pe pietroaiele colțuroase ale Turnului Cetății. Fapt e că am scăpat teafăr. Doar mă vedeți în oase și ceva carne.
Rîd fîrtații cu gurile prăpastie de așa minciună sfruntată. Cine să-l creadă? Cine să-l întreacă? Îi întind o butelcă cu glajă de prune pestrițe. Tare a dracului, da’ bună! Scapă unul: da’ prăpăstii, nu glumă îți mai fată mintea, Baroane! Minți de-ngheață apele! P’aia cu balena cînd ne-o spui? Ai răbdare, Cocoșatule, îi răspunde nobilul companion. Acum e abia pui, așteaptă să crească!
Plecăm spre case, luînd-o la vale pe drumul vechi al Cetății. Din Schei, ceata face un mic ocol, să vadă Turnul. Dintre zidurile lui circulare nu se-aude, însă, nici un zgomot. Probabil animalele-gladiatori își fac siesta… (Mihai Buznea)
Lasă un răspuns