Pregătirea militară a parașutiștilor este considerată ca fiind cea mai dură din întreaga armată română pentru că se lucrează cu muniție reală. Instrucția lor nu se limitează doar la antrenamente de sărit cu parașuta, așa cum se crede în general, ci presupune un întreg cumul de alte aptitudini și o pregătire fizică aproape de limitele umane. Plutonierul Florin Rusu are 27 de ani, și de trei ani, este angajatul Batalionului de operațiuni speciale „Smaranda Brăescu”. De cînd lucrează în armată, participă an de an la un concurs sportiv militar numit „Baștaniada” alături de alți cinci colegi cu care formează o echipă. Unul dintre ei este plutonierul major Gheorghiță Iancu, de 33 de ani, și cu experiență mai multă. El este de trei ani campion la trupele de parașutiști și ocupă locul patru în armata română. Întrecerea este specifică trupelor de parașutiști și presupune o pregătire fizică de excepție. De altfel, concursul însuși are probe care testează limita de rezistență umană. „Un astfel de concurs începe de regulă cu o parașutare într-un teren necunoscut. După 10 -15 kilometri de marș forțat pe cîmpuri sau prin păduri, urmează o luptă cu muniție reală sau cu muniție de exercițiu, o altă probă care privește răniții, transportul și primul ajutor acordat, deminarea unui cîmp cu mine de exercițiu și deplasarea în fugă pe o distanță de alți cîțiva kilometri, uneori chiar 10, doar cu o busolă și o hartă. Pe această ultimă porțiune cel mai important este timpul. Trebuie să ajungi la arbitrii plasați în diverse puncte de pe hartă și să-și vizeze trecerea pe acolo. Dacă ai sărit peste unul dintre ei sau te-ai rătăcit, ai descalificat întreaga echipă”, declară Rusu. Ideea de efort colectiv este susținută cu tărie și de Gheorghiță Iancu. „Nu se poate vorbi de merite personale. Dacă nu lucrezi în echipă nu ai ce să cauți acolo. Unul dintre principiile pe baza cărora se face instrucția este acela de a nu-ți lăsa camarazii pe cîmpul de luptă. Este esențial să înțelegi spiritul de echipă și să conștientizezi că eșecul unuia înseamnă eșecul întregii echipe. La astfel de antrenamente, ritmul este susținut de cel mai slab din echipă, care de regulă își asumă conștient rolul de conducător al echipei în marș și trece singur în funtea plutonului”, spune și Iancu. Rigoarea de fier după care sînt concepute antrenamentele și concursurile de acest gen impune ca între primul și ultimul sosit să nu fie o distanță mai mare de cinci minute, în condițiile în care fiecare membru al echipei își cară echipamentul de aproximativ 20 de kilograme, sau cînd își ajută și coechipierii. În plus, exercițiul prevede în mod obligatoriu și un traseu de cel puțin un kilometru cu masca de gaze pe figură. „Cele mai periculoase sînt capcanele amplasate și pe ultimii zeci de metri. Sînt dispozitive explozibile de exercițiu care, odată atinse, declașează o petardă care îți semnalează ori că ești rănit, ori că ești mort. În ambele situații îți obligi colegii la un efort suplimentar pentru că trebuie să se încarce și cu echipamentul tău și să te și care în spinare la propriu”, mai adaugă Iancu.
Un concurs durează cam două, trei ore de efort supraomenesc, dar dacă unul dintre membrii echipei se rătăcește, se poate ajunge și la 10 ore. La final, evaluarea se face și pentru echipă, dar și pentru fiecare membru component al acesteia. După un astfel de traseu, nu de puține ori epuizarea își spune cuvîntul, iar componenții echipei sînt internați în spital. „La concursul din 1999 am avut un coleg care după un traseu de 30 de kilometri pe o temperatură de 40 de grade Celsius, cu vreo trei kilometri înainte de sosire s-a așezat, și-a scos bocancii și nu a mai vrut să meargă. Nici cu încurajări, nici cu ordin. L-am luat de mînă și l-am purtat către finish. De pe la 700 de metri de sosire se vedea banner-ul, și-a luat pînza aceea drept punct de reper și a mers singur. Cel mai greu a fost să facă ultimul pas peste marcajul de sosire, cînd aproape a fost ajutat de cei de pe margini. După ce a trecut de linia de sosire a căzut, a intrat în comă și a fost dus la spital. Ne asumăm conștient aceste lucruri și le facem pentru că ne place ceea ce facem”, au adăugat cei doi parașutiști. Antrenamentele dure nu sînt lipsite și de situații amunzante. Cu un astfel de caz s-a confruntat Gheorghiță Iancu. Întîmplarea a avut loc tot pe timp de vară, la temperaturi de peste 30 de grade, la un exercițiu de antrenament pe traseul Bacău – Sănduleni și înapoi. La plecare a fost cum a fost, dar la întoarcere, unul dintre colegii lui Gheorghiță s-a oprit la o fîntînă din zona Măgura și i-a rugat pe ceilalți să-l lase singur să bea puțină apă și să-i prindă din urmă. „Asemenea lucruri nu sînt acceptate de regulă. Noi facem totul în echipă. M-am oprit și l-am întrebat dacă-i este rău și dacă este necesar să-i car eu măcar echipamentul. Nu a vrut cu nici un chip și a insistat să-l las singur pentru că dacă va bea apă își va reveni. L-am lăsat cu inima îndoită și mi-am continuat marșul. Cînd să intru în unitate l-am văzut pe coama dealului venind destul de vioi, în timp ce noi toți eram epuizați. După 30 de minute, la masă, mie mi s-a făcut rău, dar el avea nimic, ba mai și mînca cu poftă. Abia după vreo jumătate de an mi-a spus că făcuse autostopul”, a încheiat Iancu. În ciuda antrenamentelor extrem de dure, lupta pentru un loc într-o echipă care se însrie într-un concurs de genul „Baștaniadei” este acerbă. Toți sînt motivați de una și aceeași idee: la astfel de competiții nu pot participa decît cei mai rapizi și mai rezistenți alergători. Dar și miliarii cel mai bine pregătiți de luptă din toată armata română. (Mirela ROMANEȚ)
Lasă un răspuns