S-a născut în Duminica Floriilor a anului 1954 pe meleagurile Năneștilor, comuna Parincea. La începutul clasei întîi, după o întîmplare mai puțin obișnuită, s-a jurat că nu se mai duce la școală dar, după patru decenii, destinul a vrut să ajungă mai marele dascălilor din județ. Unii spun că e, poate, cel mai nimerit inspector școlar general pe care l-a avut Bacăul în ultimii 13 ani. Cert e că, dincolo de funcții, Gheorghi Iorga e un nume greu al învățămîntului băcăuan și un îndrăgostit iremediabil de cultura persană. Regretă un singur lucru: că nu și-a putut duce la bun sfîrșit bursa de studii pe care a cîștigat-o la Universitatea din Teheran (Iran).
Ghiorghi Iorga e un om ocupat. După cîteva săptămîni de întîlniri „ratate”, din cauza evenimentelor neprevăzute, duminică după-amiază, pe la ora 14,00, m-am înființat în biroul inspectorului general. „Într-o oră am terminat”, am spus. De plecat, am plecat însă după patru ore, timp în care Ghiorghi Iorga a povestit aproape neîncetat. „Primii doi ani de școală i-am făcut la Nănești, într-o școală care, acum, nu mai există. Prima zi de școală a adus cu sine și prima întîmplare mai neobișnuită și, practic, primul meu chiul. Aveam o uniformă nouă și nasturii se defăceau foarte greu. Țin minte că, pentru a o îmbrăca sau a o dezbrăca, trebuia să mă ajute cineva. La un moment dat, am simțit că trebuie să mă duc la toaletă, dar nu avea cine să mă descheie. Atunci, am luat-o la fugă spre casă, care se afla cam la un kilometru depărtare dar, pe la jumătatea drumului, m-am scăpat pe mine. Odată ajuns acasă, am început să plîng și i-am spus mamei că nu mă mai duc niciodată la școală. Aveam impresia că toți colegii aflaseră de pățania mea”, și-a început povestirea actualul inspector general. Peste vreo oră, însă, „bobocul” Ghiorghi Iorga s-a reîntors în clasă, de mînă cu mama lui, o munteancă aprigă, originară din părțile Buzăului, care a reușit să-l convingă că întîmplarea îi va aduce noroc. Și cu intuiția feminină, se vede treaba, nu e bine să te joci!
Peste doi ani, tatăl viitorului profesor de limba română s-a mutat cu serviciul de la „Steagul Roșu” Brașov, la Întreprinderea Metalurgică Bacău. „Cum întotdeauna visul omului de la țară a fost ca proprii copii să învețe la oraș, la începutul clasei a III-a m-am transferat la fosta școală nr. 6, actuala Școală «Dimitrie Leonida». O școală care atunci, ca și acum, mi se părea imensă”, spune Ghiorghi Iorga. Debutul gimnaziului l-a găsit la fostul Liceu mixt nr. 3, actualul Liceu Sportiv. Aici a stat trei ani, după care, datorită mutării părinților în zona Școlii nr. 18, s-a transferat la actuala Școală „Spiru Haret”. Avea, însă, să revină după numai un an, dar era un alt elev. „La Școala nr. 18, în clasa a VIII-a, profesoara de română Ciuchi a văzut la mine ceva talent pentru gramatică și m-a convins definitiv să mă îndrept spre «umană». Pînă atunci, mă preocupa foarte tare matematica”, povestește actualul inspector general.
Șef de promoție la liceu
În toamna anului 1969, Ghiorghi Iorga s-a întors la Liceul mixt nr. 3, ca elev în clasa a IX-a. „Deși primul an de liceu nu era despărțit pe profiluri, știam foarte bine ce vroiam să fac. Dirigintele Florinel Popa, profesor de matematică de formație, a încercat, în ciuda hotărîrii unora dintre noi de a merge la «uman», să ne convingă să continuăm, totuși, la «real», pentru a nu distruge unitatea clasei, care era cea mai bună din județ, toți elevii avînd medii de peste 9,20. La un moment dat, ne-a promis că, dacă vom continua la o clasă de «real», nu vom avea probleme, chiar dacă nu aveam nici o treabă cu științele exacte”, a continuat șeful ISJ. Rugămințile profesorului Popa s-au dovedit, însă, zadarnice, elevul Ghiorghi Iorga optînd pentru profilul «uman». O alegere care l-a „aruncat” în vîltoarea cenaclului din școală și a redacției revistei „Mirabila sămînță”, publicația care, la începutul anilor ’70, a făcut istorie, adunînd peste 70 de numere. La întîlnirile cenaclului, Ghiorghi Iorga l-a cunoscut pe Viorel Hrebenciuc, un nume care nu mai are nevoie de nici o prezentare. „Cenaclul nu era deschis numai celor cu înclinații filologice, ci și celor de la științe sociale. Viorel Hrebenciuc era cu un an mai mare ca mine. De altfel, a fost șeful promoției 1972, un an mai tîrziu venindu-mi mie rîndul”, a rememorat actualul inspector general.
Declarat dezertor în armată
Anii de liceu au fost caracterizați de către profesorul Iorga drept „ani de o puternică efervescență culturală”. Vara anului 1973 a însemnat, însă, finalul liceului, urmat de admiterea la Facultatea de Limba și Literatura Română din București. „Mama dorea să dau examen la Bacău. Nu era convinsă că pot face față examenului de la București”, își amintește inspectorul general Ghiorghi Iorga. Odată intrat la facultate, studentul Ghiorghi Iorga a trebuit să plece în armată. „Am făcut armata la Plenița – Dolj, la infanterie, acolo unde erau repartizați, pe lîngă studenții de la filologie, cei de la arte plastice și educație fizică. De fapt, aici era un detașament disciplinar pentru ofițeri. Din greșeală, primele două săptămîni de armată le-am făcut însă, la Brăila, la artilerie, împreună cu studenții de la matematică și arhitectură. Cunoștințele predate de ofițeri erau din domeniu și se refereau la traiectoria proiectilelor și alte chestii de gen. În aceste condiții, armata a fost, în acea perioadă, un chin pentru mine, dar norocul a venit dinspre Ioan Dobrotă, actualul profesor de matematică de la Colegiul Național «Ferdinand I», care mi-a promis că îmi deslușește încîlcitele ițe. Pînă la urmă, eroarea a fost descoperită și am fost trimis la Plenița. Cei de acolo mă dăduse între timp dezertor și, cînd am ajuns, tot eu am fost cel luat la rost”, ne-a destănuit șeful Inspectoratului Școlar.
Următoarele opt luni le-a petrecut la Plenița, unde armata nu a fost foarte grea, dar nici nu a dus lipsă de sectoare, instrucții sau chiar arest. „la instrucție trebuia să-i mituim pe studenții de la educației fizică, pentru a nu se mișca prea repede și a ne face pe ceilalți să alergăn cu limbile scoase. Îm dormitoare, însă, era nemaipomenit. Parcă eram într-un cămin studențesc. Am avut un comandant care avea încredere în noi, deși soldații de la trupă se plîngeau de dezordinea care domnea în dormitoare. Asta pînă într-o seară, cînd a venit să ne inspecteze dormitorul. Atunci și-a pus mîinile în cap și, drept pedeapsă, ne-a pregătit un marș de vreo 20 de kilometri. După vreo trei kilometri, însă, i s-a făcut milă de noi și ne-a dat voie să ne întoarcem la unitate”, povestește profesorul.
Goana după biblioteci
În toamna anului 1974, a început viața de student a viitorului inspector școlar general. Venit din inima Moldovei, Ghiorghi Iorga a trebuit, ca toți ceilalți colegi din provincie, să înfrunte privirile „de sus” ale studenților bucureșteni. „Făcusem un grup al «provincialilor», pe care majoritatea studenților, care erau din București, ne priveau ca pe niște inculți, care nu pot face față exigențelor facultăților din capitală. Asta ne-a prins, însă, bine. Cîteodată, nici nu mai mergeam la masă, pentru a ajunge la bibliotecă. Ne făcusem rost de permis de intrare și la Biblioteca Academiei, acolo unde era foarte greu să intri. În primul an, am făcut practică acolo și, la un moment dat, am reușit să convingem o bibliotecară să ne dea cheia și de la sala în care se găsea fondul rar de carte, manuscrisele, pe care, de obicei, nu le puteai atinge nici cu privirea. La seminarii, însă, ne luam revanșa față de bucureșteni, demonstrînd că sîntem mai buni ca ei”, spune inspectorul general Ghiorghi Iorga.
Generația actualului șef al ISJ nu s-a bucurat de prezența unor profesori precum George Călinescu sau Tudor Vianu, dar nu a dus lipsă de titani ai filologiei românești. „Am avut-o ca profesoară pe Zoe Dumitrescu – Bușulenga, care, deși avea cursuri în America, venea special cu avionul pentru cursul de miercuri, de la ora 16.00. De obicei, cursul se întîndea pînă tîrziu în noapte. Amfiteatrul se umplea încă de pe la ora două, iar cei care nu puteau să intre își luau notișe pe holuri, ascultînd cursul la difuzoarele de pe culoar. Au mai fost Ioan Rotaru, George Munteanu, care, după opinia mea, este unul dintre cei mai mari eminescologi la ora actuală, Teodor Hristea, la vocabular, Emanuel Vasiliu, probabil cel mai mare fonolog, ori Silviu Angelescu, pe atunci asistent la «folclor» și care, în timp, a devenit unul dintre prietenii mei”, a rememorat profesorul Iorga.
Martie 1977- primul joc cu moartea
În 1975, pe holurile Universității din București începuseră să apară primele afișe care anunțau organizarea concursurilor pentru burse în străinătate. „Eu mi-am propus să aleg între India și Iran. Întotdeauna am avut o aplecare spre Orient, poate și pentru faptul că toată cultura noastră vine dinspre Orient. Apoi, e vorba despre exotism, în sensul că mă atrăgeau culturile necunoscute, dar care au însemnat foarte mult pentru omenire. Am cerut sfatul unui unchi de-al meau, o persoană foarte cultivată, care mi-a spus că, în ceea ce privește India, erau destui specialiști, și bineînțeles că mi l-a dat ca exemplu pe Mircea Eliade. Așa m-am decis să aleg Iranul”, povestește șeful Inspectoratului Școlar.
Studentul Iorga a susținut concursul pentru o bursă de studii de șase ani la Universitatea din Teheran (Iran) în primăvara lui 1976, avînd de înfruntat alți șapte candidați. După primele două probe – examen din specialitate și politică externă – cei opt erau greu de departajat, însă a treia probă de concurs – cunoștințe despre literatura și civilizația iraniană – a fost o adevărată mană cerească pentru Ghiorghi Iorga, care s-a distanțat fără probleme. Savurat pe moment așa cum se cuvine, succesul a fost urmat de o lungă perioadă de așteptări și incertitudini, în care fosta Securitate trebuia să-și facă treaba. Adică să scormonească tot trecut familiei Iorga, pentru a vedea dacă studentul Ghiorghi Iorga corespunde din punct de vedere moral și social. „Totul a durat cam un an, pînă după cutremurul din martie 1977. Așa mi-am cunoscut o străbunică de prin Buzău, pe care o uitasem. Oricum, a fost o perioadă de disconfort, pentru că nu știam dacă mai plec sau nu, nu știam dacă trebuie să mai învăț sau nu. De exemplu, în prima sesiune a anului III, din iarna lui ’77, era să nu mă mai duc la examene”, își amintește actualul inspector general.
Peste numai două luni, Ghiorghi Iorga avea să asiste la unul dintre cele mai impresionante momente din viața sa: cutremurul din 4 martei 1977. Atunci, actual șef al ISJ s-a „jucat”, pentru prima dată, cu moartea. „Cînd a venit cutremurul, mi se năruiseră toate speranțele. Eram un grup de trei studenți, care eram prieteni foarte buni cu criticul și istoricul literar Savin Bratu. Acesta locuia în blocul «Casata» de pe Bulevardul Magheru, unde ocupase cîteva apartamente la același etaj. Într-unul locuia, în timp ce celelalte fuseseră transformate într-o bibliotecă uriașă. Cel puțin o dată la două săptămîni, stăteam la taclale cu profesorul Bratu pînă dimineața. Pe 4 martie, el a avut cursuri pînă la orele 20,00, iar la 20,30 trebuia să ne întîlnim în scara blocului său. Noi am ajuns mai devreme și ne-am dus la cofetăria Casata de la parterul blocului, unde am cerut cîte o cafea. Cum toți trei eram fumători, am încercat să ne aprindem cîte o țigară, dar una dintre ospătărițe ne-a dat afară, pentru că în cofetărie nu se fuma. Am plecat pe Bulevardul Magheru în sus, cînd, la un moment dat, ne-am întîlnit cu profesorul Bratu, care, scuzîndu-se că e foarte obosit, ne-a rugat să amînăm întîlnirea pentru a altă zi. Ne-am dus acasă la Florin Iaru (unul dintre cei trei prieteni, n.r.), unde ne-a prins și cutremurul. Abia a doua zi am realizat că blocul «Casata» a fost ras de pe fața pămîntului. Interesant a fost însă faptul că nu s-a mai găsit nici o pagină din biblioteca imensă a profesorului Bratu”, a remomorat profesorul Iorga unul dintre momentele despre care spune că nu le va uita niciodată.
Pierdut în Moscova
Pe 27 martie 1977, studentul Ghiorghi Iorga s-a îmbarcat în avion cu destinația Teheran, via Moscova. „Aveam în buzunar 100 de lei și zece dolari și cîteva plase pline cu cărți și mîncare. Am plecat din București dis de dimineață și am ajuns la Moscova pe la amiază. Știam că avionul spre Teheran urma să plece în jurul orelor 17,00, așa că m-am dus să beau o cafea la barul de pe aeroport, unde, pe cinci dolari, am primit trei ruble și 65 de copeici. Pe la ora 16,00, m-am dus să mă urc în avion, moment în care am aflat că nu pot face asta pentru că nu aveam loc rezervat. După îndelungi parlamentări în rusește, am ajuns în biroul comandantului de aeroport, care mi-a explicat că cei de la București ar fi trebuit să treacă pe bilet un simplu «OK», care ar fi certificat că rezervarea pînă la Teheran fusese făcută. Tot atunci, am aflat că următoarea cursă spre Iran, la care puteam să apelez cu biletul meu, pleca peste o săptămînă. Așa m-am trezit în mijlocul aeroportului din Moscova, fără bani și cu o sumedenie de bagaje. Extrem de dezamăgit, am zis că mă întorc acasă, dar nu știam cum să o fac. Toată întîmplarea m-a blocat efectiv și, timp de de trei nopți, am dormit în aeroport. De abia miercuri, o tipă de la informații mi-a adus aminte să fac ceea ce trebuia să fac din prima clipă: să dau telefon la Ambasada României din Moscova. Între timp, însă, cei de la Ambasada României din Teheran, care mă așteptau de trei zile, m-au dat dispărut. De aici, un întreg scandal, de care a ținut să-mi reamintească la telefon omul de la Ambasada noastră din Moscova”, a povestit Ghiorghi Iorga.
Într-un final, acesta și-a notat traseul pe care îl avea de parcurs din aeroport pînă la ambasadă și a pornit la drum. Primii 40 de kilometri, adică distanța dintre aeroport și oraș, a fost fdăcută cu un autobuz. „Odată ajuns în oraș, am luat metroul, cu care știam că trebuie să merg pînă la Kievski Vagzal. Am încercat să fiu atent la numele stațiilor, care erau anunțate prin difuzor, dar, din păcate pentru mine, am coborît în altă stație. Am început să întreb în dreapta și stînga cum pot să ajung la Kievski Vagzal, dar la explicațiile în rusește nu puteam decît să dau din cap și să spun «spasiva», singurul cuvînt pe care-l știam în rusește. La un moment dat, am început să mă orientez spre oamenii cu genți diplomat, în speranța că aceștia știu franceză sau engleză. Nici așa nu am avut mai mulți sorți de izbîndă, însă, după vreo două ore, norocul a venit dinspre doi tineri, care știau engleză și care mergeau tocmai la Kievski Vagzal. A urmat un lung drum cu troleul pînă la periferia Moscovei, unde se mai vedeau ușoare urme de case. După alți doi kilometri de mers pe jos, prin ploaie și noroi, am ajuns, în sfîrșit, la Ambasada României”, a continuat șeful Inspectoratului Școlar.
Student la Teheran
A doua zi, Ghiorghi Iorga a fost urcat într-un avion al „Iran Air”, cu destinația Teheran, acolo unde a ajuns pe la miezul nopții. În aeroportul din Teheran, viitorul profesor de limba română a învățat și primul cuvînt în persană: dezoreh, adică fisă de telefon. „Pe la ora două noaptea, l-am trezit pe nea Vasile, portarul Ambasadei noastre din Iran. Acesta mi-a explicat cum să ajung la ambasadă și, în noaptea aceea, am dormit, după mult timp, cît de cît omenește, pe canapeaua din camera acestuia. A doua zi, l-am cunoscut pe ambasadorul Mircea Boabă, un mare specialist în petrol. Acesta mi-a spus că nu mai sînt camere în căminul studențesc, pentru că, în mod normal, trebuia să ajuns la Teheran în toamna lui ’76 și, din cauza verificărilor Securității, am ajuns în primăvara anului următor”, rememorează șeful ISJ. Drept urmare, acesta a fost cazat la un hotel de primă mînă și i s-a dat, pentru cheltuielile curente, un cec de 10.000 de dolari. Iorga a făcut primele incursiuni în capitala Iranului după vreo două zile, cînd și-a cumpărat mai multe dicționare, cu ajutorul cărora a început să învețe singur limba persană. „După două săptămîni de huzur, ambasadorul Boabă mi-a spus că trebuie să mă duc la cursuri. Am ajuns la Universitate, care, la Teheran, e un adevărat oraș, cu cei peste 150.000 de studenți pe care îi avea atunci, și mi-au trebuit cîteva ore pentru a găsi grupa mea din anul pregătitor. Erau vreo 50 de oameni de toate naționalitățile. Am nimerit la o oră de proză persană și, în ideea de a mă remarca, am ridicat mîna să citesc fraza «pe stradă sînt multe persoane». În persană, «persoană» se spune «kas» sau «kes», la plural, dar, în scris, apar doar consoanele «k» și «s», în condițiile în care în persană nu se scriu niciodată vocalele «a», «e» și «o». Cînd citești, forma finală a cuvîntului trebuie dedusă din context avînd date consoanele din cuvînt. Eu am citit însă, «kos», ceea ce în persană se traduce prin organul sexual feminin. Bineînțeles că, în secunda următoare, toți studenții erau pe jos de rîs, în timp ce profesorului îi «crăpaseră» ochelarii”, și-a amintit, cu zîmbetul pe buze, Ghiorghi Iorga.
Revoluția Islamică din Iran – al doilea joc cu moartea
Sfîrșitul anului 1977 au adus în Iran primele mișcări, care prevesteau Revoluția Islamică din noiembrie 1978. „Reluasem anul pregătitor dar, datorită mișcărilor sociale, în februarie 1978 am înaintat o cerere Ministerului Învățămîntului din țară, în care prezentam situația din Iran și solicitam o sesiune extraordinară de examene. Suprinzător, Suzana Gîdea, ministrul de atunci al învățămîntului, mi-a aprobat cererea numai în trei zile. Așa se face că, în timpul vacanței de vară, am susținut toate examenele din semestrul al doilea al anului III și pe cele din anul IV, plus proiectul de diplomă cu tema «Zamolxis și reminiscențe ale cultului său în lirica funerară românească». La sfîrșitul lunii septembrie 1978, cînd m-am întors în Iran să-mi continui studiile, eram deja profesor cu patalama la mînă”, spune cel care, acum, conduce destinele învățămîntului băcăuan.
Revenit la Teheran, Ghiorghi Iorga aflat că, pe 8 septembrie, capitala Iranului fusese transformată într-o baie de sînge, demonstrațiile populare fiind întîmpinate de Aryamehr, Șahul Iranului, cu salve de mitralieră și bombe. O lună mai tîrziu avea, însă, să se producă inevitabilul. „Pe 4 noiembrie 1978, milioane de oameni au ieșit în stradă, cu intenția de a ocupa aeroportul. A fost singura dată cînd armata s-a opus manifestanților. Într-o singură zi, majoritatea ambasadelor occidentale din Teheran au fost transformate în ruine. Singura care a scăpat a fost cea a Franței, țară care, în ultimii 16 ani, îi acordaseră azil politic Ayatollahului Khomeiny, liderul spiritual al Iranului și cel care coordona din umbră toate mișcările revoluționarilor. Ambasada României a trebuit să-și ia adio de la stema și gazeta de perete de la poartă. Oricum, tot personalul ambasadei a crezut că i-a sunat ceasul. Șahul decretase stare de asediu, ceea ce i-a deterrminat pe revoluționari ca, în seara zilei de 4 noiembrie, să urce pe blocuri, orice curajos care se aventura în stradă fiind împușcat. A doua zi, oamenii au ieșit din nou în stradă, armata a pactizat cu aceștia, în timp ce Șahul a abdicat”, povestește actualul inspector general.
Printre urmările imediate ale Revoluției Islamice s-a numărt apariția Minitribunalelor islamice, grupuri de trei oameni înarmați, care „vînau” pe oricine părea că a fost sau este împotriva ideilor islamice. „Echipele mergeau pe stradă și acostau orice persoană care li se păreau lor ca fiind împotriva Revoluției. După o judecată extrem de sumară, care se făcea pe loc, cei «ochiți» de respectivele tribunale sfîrșeau, de regulă, prin a fi împușcați. Odată, una dintre aceste patrule m-a acostat într-o librărie. Bronzat și nebărbierit de cîteva zile, aratam ca un arab autentic. Începuse deja să mă «judece» și erau pe punctul să mă condamne, cînd am reușit să-mi scot pașaportul. Cînd au văzut că sînt român, au început să-și ceară scuze și, drept recompensă, mi-au dat voie să aleg din librărie 20 de cărți, pe care le-au plătit ei. Și acum am acasă două dicționare luate atunci, pe care le folosesc destul de des”, a continuat Ghiorghi Iorga.
Înapoi în România
Pe 22 decembrie 1978, bursierul Ghiorghi Iorga se îmbarca în avionul care avea să-l readucă, definitiv, acasă, după ce autoritățile iraniene le-au pus în vedere tuturor studenților străini să părăsească țara. Era ultima dată cînd vedea Teheranul. Dincolo de amintiri, Iorga a lăsat în Iran vreo 500 de cărți, pe care nu le-a mai recuperat niciodată.
Crăciunul din acel an l-a făcut la Bacău, unde a avut o întîlnire care l-a pus serios pe gînduri. „Mergeam pe stradă și, deodată, mă întîlnesc cu baba Stăneasca, ghicitoarea, care m-a întrebat, direct, «ce umbli, tinere, ca frunza pe apă, cu un gînd de a rămîne și o mie să pleci?». Era prima dată în viața mea cînd o vedeam. Cred că am să țin minte toată viața acel moment. Atunci, încă speram să mă întorc în Iran”, și-a amintit șeful ISJ.
Pe 2 februarie 1979, Ghiorghi Iorga își făcea obișnuitul, de cîteva luni, drum spre sediul Inspectoratului Școlar, în speranța că își va găsi o catedră. „Norocul meu s-a numit Cătălin Vitencu, profesor de limba română la fostul Liceu industrial nr. 1. Acesta se îmbolnovise de schizofrenie și nu mai putea preda, așa că mi-a propus să-i preiau eu catedra. Am acceptat imediat, cei de la Inspectorat părînd oarecum suprinși că le solicit o catedră care, după toate probabilitățile, era rezervată pentru altcineva”, spune șeful ISJ. În aceeași lună, Ghiorghi Iorga devenea profesor de limba română la actualul Grup Școlar „Henri Coandă”. Peste exact 11 ani, a fost ales de către colegi în funcția de director al liceului, pe care a cedat-o, însă, în favoarea profesorului Pompiliu Stan. Profesorul Ghiorghi Iorga a rămas să gireze, timp de alți 11 ani, pînă în 2001, postul de director adjunct de la „Coandă”. O perioadă în care a reușit să traducă, din română în persană sau din persană în română, cinci volume, la care se adugă realizarea a 12 prefațe de cărți și peste o sută de articole de specialitate. În urmă cu doi ani, a devenit inspector general, funcție pe care recunoaște că „mi-am dorit-o, dar numai în măsura în care aceasta îmi permite să schimb în bine situația din învățămîntul băcăuan”. Anul acesta s-a transferat la Colegiul Național „Ferdinand I” și a apărut în ediția 2002 a hebdomadarului „Who’s Who?”. O viață de om în care profesorul Ghiorghi Iorga se poate lăuda că a realizat cît alții în zece, dar și că a rămas cu un mare regret numit Iran. „M-aș întoarce oricînd la Teheran. E dragostea vieții mele”, recunoscut inspectorul general Ghiorghi Iorga. L-am lăsat pe șeful Inspectoratului Școlar citindu-și corespondența. Scrisorile de chemare în Iran se lasă însă așteptate. Deocamdată, sînt doar amintiri. (Eduard CUCU)
Lasă un răspuns