Memoria poetului Nicolae Labiș trăiește la Slănic Moldova
Ar fi împlinit 67 de ani. Promitea – spun critici de marcă – să devină un al doilea Eminescu. Dar nu a fost dorit. A murit, într-un stupid accident de tramvai. Accident sau destinul a lovit cu mînă de asasin? Duminică, 22 decembrie, poezia românească comemorează 46 de ani de cînd s-a despărțit de Nicolae Labiș, poetul cu nume de Luceafăr. Aproape nimeni nu știe că Slănic- Moldova este un loc în care numele poetului este păstrat și pomenit cu mare sfințenie. De ani buni, aici locuiesc Elena Enea, mătușa și nașa de botez a lui Nicolae Labiș, și verișoara lui, Adriana-Bizu Cimponeriu. La vîrstele lor venerabile, cele care l-au cunoscut și l-au iubit pe „Nelucu” Labiș au acceptat să stea de vorbă cu noi. Le-am convins cu greu, pentru că oamenii de caracter se dezvăluie anevoie.
Decembrie luminos, decembrie tragic
Decembrie fatidic, revoltător și nedrept în pedeapsa cu care ne-a lovit. Un destin ce se-ntrevedea măreț, curmat brusc și nemilos înainte de a se fi rostit deplin. Ca o floare extrem de rară și de prețioasă, dar condamnată la o existență fizică efemeră.
S-a născut poetul!
A murit poetul!
Pentru el, poetul „Primelor iubiri”, decembrie a fost ursitor de viață și de moarte. Pe 2 decembrie, ar fi trebuit să împlinească 67 de ani. Duminică, vom comemora 46 de ani de la plecarea lui în eternitate. A trăit doar 21 de ani și 20 de zile, dar ne-a lăsat o moștenire de neprețuit: poezia noului val. A fost asemuit, în epocă, cu inegalabilul Eminescu. Întrebarea încă mai persistă, dacă ar fi ajuns sau nu un al doilea Eminescu, dar nu credem să-și găsească, vreodată, răspunsul. Poate îl vom avea, totuși, cîndva, citindu-l și recitindu-l. Poate însuși destinul a vrut ca geniul din Ipotești să rămînă unic, iar bardul de la Mălini, doar o promisiune. Se prea poate ca tragicul accident din 9 decembrie 1956, din tramvaiul de la Colțea, să fi fost chiar mîna lui, a destinului implacabil. Dar, ce mai contează?! Nicolae Labiș fusese luat de Pasărea cu clonțul de fier. A murit 13 zile mai tîrziu, pe 22 decembrie.
Ce legături a avut și continuă să aibă, poetul cu noi, băcăuanii, în afară de poezia lui, care este a tuturor românilor? O fericită întîmplare a făcut să cunoaștem două personaje feminine care au exercitat o puternică înrîurire în existența romantică, deși atît de scurtă, a lui Nicolae Labiș. Acestea trăiesc la Slănic Moldova, sînt mamă și fiică, au vîrste respectabile și o extraordinară memorie afectivă despre nepotul, finul și verișorul lor.
Un loc încărcat de amintiri
Un apartament obișnut, dintr-un bloc la fel de obișnuit, situat pe strada Ștefan cel Mare din orașul stațiune Slănic Moldova. Un loc încărcat de amintiri și din care se degajă parfum de poezie. Gazdele noastre, extrem de amabile, ne așteaptă, vizita fusese anunțată, acceptată, deși fiecare reîntoarcere în trecut doare, redeschide răni ce nu se vor lecui niciodată. Nu știm, și nici nu întrebăm, pentru a le proteja sentimental pe cele două doamne, cîți dintre vecinii lor de la bloc, sau dintre ceilalți concitadini, cunosc legăturile lor de familie cu autorul Morții Căprioarei. Important e că le-am descoperit și le-am convins să ne vorbească despre marele dispărut. Nu ne-am propus, desigur, un studiu amplu și profund despre acesta, nu noi, cei care am inițiat acest demers publicistic, sîntem cei mai în măsură să o facem. E treaba istoricilor și criticilor literari. Noi consemnăm doar clipa, și această clipă este legată de gazdele noastre și de amintirile lor.
Doamna Elena Enea, mătușa și nașa de botez a poetului, va împlini în primăvara viitoare, în luna florilor (pe 2 mai) respectabila vîrstă de 97 de ani. Trup sănătos și privire ageră, inteligentă și cercetătoare. Memorie ireproșabilă și vorbă fluentă. Fiecare eveniment, fiecare întîmplare, fiecare idee se află la locul ei, așteaptă să fie rostită. Un rol asumat și onorant, în care este distribuită și fiica sa, profesoara Adriana (Bizu) Cimponeriu, verișoara ilustrului creator de stihuri. A împlinit 70 de ani, dar o moștenește pe mamă în tot ce e mai bun: sănătate de invidiat și limpezime în gînduri. Întîmplările despre care ne vorbește parcă au fost trăite ieri, nu în urmă cu mai bine de o jumătate de secol.
O familie dăruită cu har divin
De unde această dăruire astrală la Nicolae Labiș? Pentru doamna Elena Enea, lucrurile par să se fi limpezit de mult. Vine din rădăcinile stirpei, adînci și puternice, pe care le vede ca un blazon al familiei ce a fost binecuvîntată de ceruri: „Cercetați locurile obîrșiei înaintașilor, dar și pe ei, și veți avea un prim răspuns – ne spune gazda noastră. Am fost cinci copii la părinți, patru fete și un băiat. Eu, prima, Aneta (Profira), mama lui Nicolae Labiș, fiind născută a treia, la doi ani distanță după mine, în 1908, și a trecut în lumea celor drepți anul trecut. Bunicul nostru din partea tatei, născut în Topolița- Grumăzești, a fost luptător în războiul de independență de la 1877, iar bunica, Zamfira Blendea, a copilărit împreună cu Ion Creangă și a făcut parte din cercul de copii cu care a învățat și s-a jucat Nică Apetrei. În dese rînduri, bunica ne povestea năzbîtiile pe care le făceau copiii din Humulești, descrise mai tîrziu în Amintirile din copilărie.
De la cei doi copii ai mei am trei nepoți și doi strănepoți, iar din partea surorilor și fraților mă bucur de 10 nepoți și 14 strănepoți. Printre ei se află și cel pe care îl evocăm acum. Dintre nepoți și fini, cel mai apropiat a rămas Nelucu Labiș, un copil deosebit, vioi, cu ochii pătrunzători, cu simț de observație foarte dezvoltat și cu putere de concentrare. Iubea foarte mult cărțile și citea de la o vîrstă fragedă. Nu-l deranja zgomotul, nici gălăgia copiilor. Citea, cufundat în lectură, ca un om matur. În primii ani ai lui Nelu Labiș am fost mereu împreună, mergeam la pescuit, la adunat fîn, la cules fragi și zmeură sau bureți. Eugen Labiș, tatăl, era vînător, provenind dintr-o familie de lucrători silvici din Cornu-Luncii și deseori îl lua și pe Nelu în șeaua calului. Și-a început școala primară la Poiana Mărului, apoi la Văcarea, comuna Valea Popii, județul Mușcel, unde am fost refugiați cu toți învățătorii din județul Baia. Peste satul în care eram treceau zilnic avioane americane ,care se întîlneau cu avioanele germane. Luptele date în aer ne sileau să ne ascundem pe unde puteam cu copiii după noi: în lanuri de porumb, pe sub podul de lîngă casa în care trăia familia Niță, unde locuia Profira Labiș cu copiii ei, Nelu și Margareta. Noi locuiam puțin mai la deal, la a doua casă. Pe Nelu îl inspirau aceste momente, iar mai tîrziu va scrie «În refugiu». Fetele pentru care scria versuri erau fetele lui Moș Nițu, Sofica și Veronica. Reîntorși din refugiu după un drum lung și obositor, în Fălticeni, hoții ne-au furat valiza cu haine. Și toți am rămas cu ce aveam pe noi. La Poiana Mărului, școala și casa erau arse. La Văleni, de asemenea. Ne-au primit oamenii din sat să dormim la ei pînă se va putea repara ceva. Dar dezastrul războiului n-a fost totul, căci abia acum începeau chinul și calvarul. În 1946, eu și soțul meu am fost mutați la Școala din satul Stirbăt, comuna Liteni, județul Sceava. Aici se vor despărți și copiii, și părinții. Familia Labiș a rămas la Văleni, în locul nostru. Copiii, care începuseră școala la Fălticeni, s-au despărțit și ei: Nelu a rămas la Liceul «Nicu Gane», iar Adriana a plecat la Suceava.
Peste doi ani, din nou o pedeapsă ne-a fost aplicată și din nou familia s-a mutat la Corni, în județul Botoșani. Așa se face că fiul meu, Costică, a plecat la Botoșani și s-a despărțit de Nelu, cu care locuise la două gazde în Fălticeni, pe strada Rădășeni, vis-a-vis de casa în care a stat Ion Creangă pe cînd urma școala de catiheți. Au început să corespondeze. Dar cine și-ar fi închipuit că Nelu va muri atît de tînăr, pentru a-i păstra scrisorile? Și, totuși, au mai rămas cîteva, în care sînt relatate fapte și întîmplări de la diferite concursuri, spectacole și plecarea definitivă spre Iași, apoi spre București”, povestește Elena Enea, căreia i-au rămas doar amintirile.
Simbolul generației anilor ’50
Cine a fost, de fapt, Nicolae Labiș? Ce speranțe și-a pus în el poezia românească a anilor ’50? Iată alte cîteva mărturisiri ale doamnei Elena Enea: „Nicu sau Nelucu, cum îl alintam noi, s-a născut la 2 decembrie 1935 în satul Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Suceava, fiul învățătorului Eugen Labiș și a Profirei”. A debutat în 1956, cu volumul „Primele iubiri”. Au urmat „Lupta cu inerția”, în 1958, „Moartea căprioarei”, în 1964, „Albatrosul ucis”, în 1966, toate publicate după moartea lui. Labiș a însemnat un adevărat simbol al noii generații, structură romantică prin excelență și care a tins spre aspirația păstrării purității, conștient, de altfel, de neputința păstrării ei, iar prin opera sa a dus totodată la un extraordinar salt calitativ către lirica de idei. Într-o seară de decembrie 1956, a căzut victimă unei stupide întîmplări. „Unii au considerat că a fost vorba despre un accident provocat de invidioși, alții au considerat accident pur și simplu. Cine să știe? Fapt dovedit e că a vrut să ia tramvaiul spre iubita lui și cineva, probabil, l-a îmbrîncit, s-a prins de grătarul dintre vagoane și a căzut cu capul de caldarîm. Măduva spinării i-a fost secționată, la spital a mai fost conștient, dar chirurgii nu l-au mai putut salva. A fost un poet născut și nu făcut, un poet împlinit, la vîrsta la care alții abia încep să descifreze tainele scrisului, un poet ce a lăsat o operă bine definită plină de gînduri profunde”, spune Elena Enea.
Adevărul doar Cerul ni-l poate spune
Un accident care a stîrnit controverse și care încă menține întrebarea: a fost întîmplător sau provocat? Iată cum evocă și prezintă acele împrejurări dramatice verișoara și tovarășa de joacă a poetului, Adriana Cimponeriu: „Nu cred că altcineva decît Cerul și Atotputernicul ne poate spune adevărul. Noi, familia, cei apropiați lui, prietenii, știm doar că a avut un sfîrșit tragic, timpuriu, nemeritat. Ce altceva mai contează? În ce mă privește, după ce mi-am revenit cît de cît din durere și disperare, am încercat să încredințez memoriei hîrtiei acele momente și împrejurări dramatice de la sfîrșitul anului 1956, care au fost precedate de o rară bucurie: apariția unui volum de versuri ale vărului meu”.
Însemnările Adrianei Cimponeriu sînt documente unice în felul lor. „Octombrie tîrziu, al anului 1956… București, Piața Palatului, cu soare – apune: venind dinspre Casa Scriitorilor și îndreptîndu-ne spre o librărie renumită, Librăria Academiei de lîngă Universitate, grupul nostru mic, dar gălăgios, mergea chiar pe mijlocul străzii, fără a da atenție celor care treceau pe lîngă noi. Eram fericiți cu toții: Nelucu- autorul „Primelor iubiri”, tanti Neta- mama, Margareta- sora și eu, verișoara lui. «Primele iubiri» ieșiseră de sub tipar, dar Nelucu nu mai avea nici un exemplar să ne dăruiască, așa că, ajunși la librărie, a cumpărat cîteva exemplare și, pentru a face cîte o dedicație, ne-a invitat la Cofetăria Academiei, unde ne-a tratat cu cîte două prăjituri amandine și savarine, apoi ne-a scris fiecăruia dedicația dorită. Părăsind cofetăria, ne-am plimbat puțin pe Calea Victoriei, apoi ne-am dat întîlnire la Casa Scriitorilor. Aici a fost o reuniune a prietenilor lui Nelucu, urmată de o masă cu un menu ales de el. Aceasta a fost ultima întîlnire a mamei cu poetul. A doua zi, tanti Neta a plecat spre Văleni.
Seară friguroasă de noiembrie a aceluiași an, în care am fost chemată din cămin de către Nelucu. Era îmbrăcat cu un palton cu gulerul ridicat, dar fără fular. Îmi făcea o invitație care mă onora, dar căreia nu-i puteam da curs (motivele erau poate subiective și acum regret): să merg la nunta poetului Alexandru Andrițoiu. L-am rugat să nu se supere, dar să mă aștepte puțin și i-am adus din cameră un batic mare, de lînă, verzui, pe care l-am împăturit ca un fular i l-am pus la gît și l-am sărutat spunîndu-i că-i stă foarte bine. Și era adevărat. A plecat…
Și a revenit într-o dimineață de sîmbătă, de decembrie, la același cămin, rugîndu-mă să mergem împreună la Teatrul de Comedie, unde ne vom întîlni și cu Marga și vom asista la Conferința lui Ion Marin Sadoveanu despre teatrul antic, cu exemplificări din teatrul grec. Întîlnirea fixată la ora 9 duminică, 9 decembrie 1956, a fost ratată. Un abcces la o măsea m-a reținut să merg. Ce lucru banal putea să se petreacă spre a mă împiedica să-l întîlnesc pentru ultima oară, căci de aici a început NENOROCIREA!
Luni dimineața, îmi îmbrăcasem rochia de culoare neagră, pe care cu două zile în urmă o scosesem de la vopsitoria chimică (fusese gri). Din str. Popov, unde era căminul, trecînd pe lîngă Ministerul Învățămîntului și Culturii, apoi traversînd str. Știrbei Vodă, străbăteam aleile înzăpezite ale Cișmigiului. Ajunsă în sala de cursuri de la etajul II a Institutului, abia mi-am așezat geanta cu cărți și am fost chemată de către doamna secretară, care, cu o voce pierdută, în fața colegilor îmi spune: «Adriana, mergi urgent la Spitalul de Urgență, unde se află vărul tău, Nicolae Labiș, în comă». Nu mă puteam desmetici, nu înțelegeam, nu auzeam. Eram doar în rochia de culoare neagră, dintr-o stofă subțire, și am alergat pe trepte suspinînd și îngînînd ceva de neînțeles pentru cei cu care mă întîlneam, unii respectabili profesori. Dar eu nu-i vedeam și, ajunsă în strada Schitu Măgureanu, am traversat, am urmat drumul alergînd pe Bulevardul 6 Martie, îngînînd mereu că nu se poate, nu se poate, nu se poate! Zecile de oameni grăbiți încercau să afle ce am, dar zadarnic, fuga mea continua fără încetare pînă am ajuns la circ- vis-a-vis de Universitate, unde era stația de autobuz 320. Parcă nu aveam nici un ban la mine, dar m-am urcat. Aglomerație, lume multă, însă peste cîteva minute în autobuz am rămas doar 20-25 de persoane și toți plîngeam. Mi-am dat seama că aveam același drum. La capătul liniei am coborît și ne-am îndreptat spre poarta spitalului, care însă era prea bine păzită de o fiară pe care n-am putut-o îndupleca, oricîte lacrimi am vărsat. Am găsit o soluție, revenind în bulevard și așteptînd o salvare care intra în spital pe o poartă laterală. Ne-am plasat în spatele acestei ambulanțe și nu am mai putut fi opriți. Am pătruns pe cîteva trepte la parter, unde în sala de așteptare zeci de oameni plîngeau, comentau, murmurau. Nu-mi dau seama cine m-a cunoscut, m-a strigat pe nume și mi-a spus că pot merge să-l văd pe Nelu, la etajul I. Am urcat niște scări înguste și am deschis o ușă grea. În camera situată pe colț erau trei paturi. Eu, însă, am văzut doar unul singur, în care se afla ceva nedeslușit, o fețișoară de om, ochi, nas, gură, în rest bandaj acoperit de ghips ca o platoșă. Ochișorii negri exprimau un zîmbet – reproș: nu ai venit ieri, iată cum mă găsești! Au urmat apoi, printre lacrimi și sughițuri, scuzele și motivele pentru care nu mă prezentasem. Discuția a fost încheiată brusc, trebuind să părăsesc salonul. Jos în hol rumoarea creștea, numărul celor adunați sporise, întrebările se îndreptau spre mine. Nu vedeam, nu știam pe unde calc, nu știu cum am găsit un scaun să mă odihnesc. Nu am mai ajuns la cursuri. Nu știu cine mi-a dus geanta și haina la cămin. Am rămas la spital pînă marți seara, cînd, în urma unui telefon dat de Eugen Mandric la Suceava, trebuia să sosească nenea Eugen Labiș, care fusese anunțat că Nelucu și-a fructurat o mînă. Mă abțin să comentez gestul, deși se știa că zilele-i erau numărate. Deci mama sa nu știa nimic și a sosit nenea Eugen, înmărmurit cînd și-a văzut copilul o mumie. Trebuia să-și dea acordul pentru o operație care ar fi trebuit să-i reașeze vertebrele care erau distruse, iar măduva spinării secționată. Diagnosticul laconic era la vedere, atîrnînd la capătul patului. După operație, a fost mutat într-o rezervă, iar doamna Maria Banuș i-a adus un aparat de radio cu baterii (era prima oară cînd vedeam așa ceva). În momentele puține în care eram doar noi, mi se adresa cu o voce stinsă întrebîndu-mă dacă nu văd ce vede el pe perete: bunica povestind poveștile lui Creangă, Plaiul Bătrîn cu părușul înalt, cu zmeură și iepurași. Pîrîul Suha, unde mergeam să prindem pește la piatră, căci păstrăvul și zglăvocul ne fugea din momeli. Aceste imagini, pe care numai el le vedea, se perindau una după alta, iar el spunea: și acum ștergem cu buretele și iarăși îi apărea în față Stănișoara cu drumul șerpuit, smeele pe care le făceam din draniță, hîrtie și pap, spectacolele prezentate la Poiana Mărului. Greu de suportat, aceste momente îmi aminteau de copilăria scurtă pe care am petrecut-o pînă la plecarea în refugiu. Plîngeam pe furiș, asigurîndu-mă că văd și eu aceste scene. Platoșa de ghips nu-i permitea să se miște. De mîncare nu putea fi vorba. Cu ajutorul unui pai trăgea din cînd în cînd lapte sau ceai dintr-un pahar pe care trebuia să-l țin eu sau altcineva prezent în cameră.
Marga, sora lui, și-a cusut un palton dintr-o stofă deosebită și pentru a-i bucura sufletul a venit îmbrăcată cu acesta. Nu voi uita scena aceea: pentru a-l vedea puțin, a rugat-o pe Marga să se urce pe un scaun lîngă pat și apoi, zîmbind, a asigurat-o că-i stă foarte bine, să-l poarte sănătoasă! Deși operația fusese făcută, nu se vedea nici o îmbunătățire a sănătății. Eu nu știam prea multe, dar pe holul plin de colegi, prieteni, medici, am întrebat de ce nu este transportat cu un avion la un spital din altă țară, la Viena, Paris. Nu mi s-a răspuns. Joi, o zi grea și cu tensiune crescută, mi-aduc bine aminte, căci l-am întrebat pe medic dacă pot să-i dau să mănînce iaurt, căci dorea. Mi s-a răspuns sec: poți să-i dai orice! Și acest răspuns venea de la medicul în care toți își puseseră nădejdea, inclusiv eu. Era dl. dr. Arsene. M-a întrebat ce fel de rudă sînt eu cu Nelu și mi-a spus că mă va ruga mai tîrziu să merg cu nenea Eugen la o farmacie prin București, de unde trebuie să aducem un medicament necesar. Am plecat și am mers cu mai multe tramvaie, am cumpărat medicamentul. La întoarcere, însă, ni s-a spus că nu putem intra fiindcă se aplică un tratament. Am plecat, împreună cu Marga. Era trecut de miezul nopții, poarta căminului era încuiată, iar paznicul lipsea. Am escaladat poarta foarte înaltă și am reușit să intrăm în cămin, ne-am odihnit puțin, dar a doua zi, cînd am ajuns la spital, mi s-a spus că nu mai avem ce vedea. Nelucu murise. Corpul neînsuflețit se afla la morgă. Nenorocirea se produsese. Nu mai știam ce fac, dar ce să fac? Mi s-a găsit urgent un rol ingrat, pe care doar eu l-aș fi putut accepta: să stau într-o încăpere cu un singur pat, împreună cu nenea Eugen, care parcă își pierduse mințile odată cu pierderea copilului, dar și pentru momentul în care se va întîlni cu tanti Neta (care fusese mințită în legătură cu accidentul suferit de Nelucu). Aveam o sticlă cu țuică primită spre a-i da din cînd în cînd lui nenea Eugen, pentru a încerca să-l adorm. Se apropia momentul sosirii trenului de la Fălticeni. Eugen Mandric a plecat la gară, iar eu trebuia să-l însoțesc pe nenea Eugen la scriitorul Vaida. Peste cîteva minute, a sosit tanti Neta. Tragismul acelui moment al întîlnirii nu-l voi uita. Mi s-a părut că tanti, într-un strigăt disperat, a leșinat. Spitalul nu l-am văzut de atunci, se afla la capătul liniei de tramvai. Ce a urmat, este cunoscut de toți cei care au fost la Casa Scriitorilor, unde a fost depus pe un catafalc. Suferința era atît de mare, încît n-a dispărut nici o clipă din mintea mea”.
Destinul nu te întreabă. Lovește!
Doamna Elena Enea își reia mărturisirea: „Pentru noi, cei din familie, părinți, frați, surori, Nelucu a fost o binecuvîntare, o bucurie, o speranță. A fost fericirea noastră, răpită atît de brusc, de nemilos și nedrept. Dar, împotriva destinului, n-ai cum să te împotrivești, el nu-ți bate la ușă, nu te întreabă. Vine și lovește. N-ai încotro, te împaci cu soarta. A împărțit totul cu noi: bucuria și necazul, fericirea și tristețea, gloria- cîtă a fost. Datorită lui am fost invitate în sferele luminoase ale creației. Locuința noastră din Slănic Moldova a devenit un loc de întîlnire a celor ce i-au fost aproape și de omagiere a poetului de plecarea căruia ne desparte, iată, aproape o jumătate de secol”.
Părăsim apartamentul din Slănic Moldova cu sentimentul că spiritul poetului este la fel de viu ca în urmă cu 46 de ani, dar și că noi, băcăuanii, sîntem loviți de același păcat ca mai toți românii: uitarea, indiferența. Că nu știm să prețuim ceea ce se află printre noi. Doamna Elena Enea și fiica sa, Adriana Cimponeriu au vie în suflete icoana poetului de la Mălini. O șansă pe care ne-o dorim cît mai lungă. Va exista, însă, și un sfîrșit, cînd va trebui să ne întrebăm ce a făcut comunitatea pentru domniile lor? Reproșurile nu vor mai servi la nimic.
Mărturii despre poet
„Bazat pe numeroasele mărturii ale unor oameni în viață, dar în principal pe mărturia Stelei Covaci, văduva marelui traducător Aurel Covaci, prietenul cel mai bun al lui Labiș, demonstrez în această carte că Nicolae Labiș, copilul de geniu al poeziei românești, a fost asasinat. Îi mulțumesc lui Dumnezeui și-l rog să-i miluiască pe toți martorii adevărului”. Cezar Ivănescu, Timpul Asasinilor (Documente și mărturii despre viața moartea și transfigurarea lui Nicolae Labiș), Editura Libra 1997.
„În plină desfășurare a strălucitorului său trecut, e victima unui absurd accident de tramvai întîmplat în noaptea de 9 spre 10 decembrie, în fața Spitalului Colțea din București (…) verdictul medicilor este inflexibil: bronhopneumonie în urma unui traumatism al coloanei vertebrale cu fractura ertebrei a-6-a, cervicală. În cea mai lungă noapte a anului, 21 spre 22 decembrie, Nicolae Labiș moare cu un trandafir lîngă obrazul emaciat de suferință”. (Album Memorial- Nicolae Labiș, Secolul 20).
„Moartea lui Labiș, produsă în urma unei căderi noaptea, pe scările unui tramvai tixit de oameni, încă nu e nici pînă azi deplin lămurită. Dar moartea lui rămîne pentru generația poate care se năștea, o pierdere ireparabilă. Era noua stea care răsărise”. Mihai Beniuc
„Sfîrșitul lui, și încă tragic, ni l-a adus în lumină doar pe el. Accept deci formularea că era cel mai bun, dar cel mai bun, într-o generație pe care mulți trăind și scriind, o declar foarte bună”. Mihai Gafița
„Cînd vine decembrie, îmi vine să dau înapoi zilele și anii și să schimb cu totul cursul întîmplărilor din decembrie 1956”. Nicolae Prelipceanu
” «Dosarul» morții lui Labiș nu va fi închis, probabil, niciodată, Cutremurătoare nu e imprecizia «depozițiilor» martorilor ultimilor sale zile, ci «stilul» epocii, aerul intelectual ce le străbate”. Alexandru Mușina
(reportaj -interviu realizat de Romulus Dan BUSNEA, Mihai BUZNEA)
foto labis, explicație: Adriana (Bizu) Cimponeriu și Elena Enea la Cascadă, Slănic Moldova, vara 2000
foto labis1, explicație: Nicolae Labiș- stînga, la vîrsta de cinci ani, împreună cu vărul Costică Enea, sora Margareta și verișoara Bizu (ultima din dreapta imaginii)
foto labis3: Nicolae Labiș în postură de grafician. Autoportretul „formalistă expresie!” (Colecția Valeriu Bogdăneț)
foto labis2: Ana-Profira Labiș, mama poetului, împreună cu Elena Enea
Lasă un răspuns