CAFENEAUA SUBIECTELOR Moș Crăciun Dinăuntru

Ovidiu GENARU

Copil fiind, mama mă scula pe la cinci dimineața, cu vreo două zile înaintea Crăciunului s-o ajut împreună cu fratele meu mai mare la frămîntarea cozonacului, o pastă complicată, cu mult dichis, galbenă și aromată, cu stricte reguli de „frabricație”. Eu țineam covata, n-aveam putere, iar fratele meu o malaxa și o boxa pînă ce pasta devenea ceea ce trebuia să fie un aluat fraged, stratificat, în vreo trei ore de trudă eroică, după care covata se așeza undeva lîngă sobă, la căldurică. Țin minte asta cu o claritate uluitoare, îmi amintesc toate detaliile; văd cum picură untul topit în covată, aud indicațiile mamei, simt marginile de lemn ale vasului în mînă, iar în nările mele de astăzi păstrez aromele de rom și vanilie, de cuișoare fierte în lapte, de lămîie rasă…

Venea Crăciunul. Venea nu știu de unde, nu-l anunța nimeni. Deodată se schimba ceva în mahala, în fumul caselor, în agitația oamenilor, în lătratul cîinilor. Crăciunul nu ne intra în casă prin televizor sau ziare, ci parcă se insinua dinăuntru în afară ca o sărbătoare curată, limpede, profundă, adevărată. Nimeni nu ne poruncea „mergeți după cumpărături!”. Moș Crăciunul meu nu avea o identitate precisă, nu-l văzusem vreodată, ca astăzi, confecționat, fabricat, elaborat din mucavale care risipesc misterul și-l transformă într-un vulgar agent de vînzări. Nici vorbă! Moșul meu se păstra într-o ficțiune continuă și, deși nu-i atinsesem vreodată sacul cu jucării credeam cu toată ființa mea, fără nici un dubiu, că El există mai real ca realitatea materială, undeva, dincolo, unde nu ne este permis să ajungem, într-un suflet universal și atotputernic, de unde ne supraveghează tot timpul anului dacă am fost cuminți sau obraznici… Numai el știa dacă merităm sau nu în Noaptea de Crăciun, atenția, micul cadou, semnul de prețuire care putea fi oricît de ieftin, numai să fie… Nici o negociere nu era posibilă, ca astăzi, cînd părinții își întreabă odraslele, mă rog, ca intermediari, ce și-ar dori să le aducă Moșul. Nici vorbă de a intra în dialog cu Dumnealui, ficțiunea copilăriei noastre. Invizibilitatea îl făcea atotputernic, mai credibil ca tot ce e pămîntesc și tangibil. Abuzul de Moș Crăciun e o invenție malefică a comerțului. Încă un mit al copilăriei s-a dus de rîpă. Prin Dumnealui, Moșul, ca simplu purtător de sac în spate și angajat cu diurnă, oamenii cu bani mulți redistribuie un procent infim din averea lor către copiii năpăstuiți de soartă… Smuls din suprarealitatea de odinioară și deposedat de aură Moș Crăciun devine și potențator de imagine. Dar în vremurile globalizării, totul e manipulare. El împarte cadourile oferite de mărinimosul domn X. În acest caz nici un tip de asociere cu mistica Moșului nu mai este posibilă; zeul e gol. Media a pulverizat mitul. Și banii. Apelul la tradiție e inutil, nimic nu se mai leagă. Nu mai există un Moș Crăciun Dinăuntru decît în România rurală care-i conservă ceremoniile și prezența suprareală. Poate că nostalgia după Dumnealui, Invizibilul, Intangibilul, nu-i decît trecerea melancolică a copilăriei pierdute. Era atît de frumos să crezi în ceva care nu există!