Privind cu lucidate la realitatea cotidiană, am realizat că peste puține zile se va încheia încă un an din viața noastră și, potrivit obiceiului, sînt tentată să fac bilanțul realizărilor de peste an; fie chiar o superficială analiză și tot simt gustul amar datorat realității anormale în care ne aflăm; oricît ai fi de optimist, constați că nici în acest an nu s-a petrecut aproape nimic spre atingerea normalității și calității vieții. Dimpotrivă, de la un la altul visele sînt spulberate în neant, năruirea e omniprezentă. Și cînd te gîndești că o parte din aceste vise ni le-au ațîțat promisiunile electorale ale celor care ne guvernează azi! Pentru o treime din populație cel puțin visele au devenit coșmar în lupta aprigă pentru existență.
Sîntem asemenea unui copil ce așteaptă de cîtva timp să-i cumpere cineva jucăria văzută într-o vitrină, visată mereu de el; chiar dacă între timp a primit cîteva jucării, dar nu cea dorită de el, bucuria tot nu i s-a cuibărit în suflet. Cam asta e de fapt starea multora dintre noi. De ce oare? Păi dacă peștele e fad și „purcelul e mort în coteț”, cum să fie situația decît cenușie?
Prin urmare, să începem cu capul peștelui, desigur. Guvernanții de azi și partidul lor majoritar nu au reușit nici pînă acum să-și îndeplinească clar doctrina și statutul politic, darămite să mai țină cont de promisiuni! Cum mulți dintre ei sînt de filiație comunistă, definirea e de la sine înțeleasă; promisiunile s-au metamorfozat în sferturi de măsuri pentru nație și în practici similare cu cele de „altă dată” ce sînt impuse de la o zi la alta tot mai mult și asta ca nu cumva să suferim de dor pentru discursuri sterile, repetabile și anoste teleconferințe, influențe dominatoare ale partidului în tot ce „mișcă”, încălcarea legilor cu o supărătoare inocență, imoralitatea obraznică cu arome de paronoia sau filipice adresate celor ce le sînt împotrivă. Ei, dar pentru toate astea o mare parte din vină îi revine și opoziției care există, dar „lipsește cu desăvîrșire”. Se pare că cel cu coarne nu a plecat dintre membrii opoziției! Altfel, cum de ea este de la o zi la alta tot mai dezbinată, lipsită de curaj, duplicitară, neputincioasă și ineficientă! Cu așa o opoziție e lesne de înțeles de ce realitatea românească e dominată de o falsă democrație.
Nu avem un grup de elită sau cel puțin cîțiva oameni destoinici față de care cetățeanul să-și lege speranțele și să-l reprezinte. Cu cît sînt mai puțini cei ce gîndesc și tot mai puțini cei ce acționează, cu atît e mai ușoară guvernarea! Știu ei că un popor amărît e mai ușor de supus și condus.
Și ca să nu fiu rea, vreau să amintesc și un succes obținut în acest an – invitația în NATO. E un fapt ce ne onorează și calmează știind că vom avea asigurată securitatea granițelor țării și se va ține seama și de noi; e adevărat că pe termen mediu și lung vom avea unele facilități economico-financiare; pînă atunci va trebui însă să mai strîngem cureaua bine, să mai renunțăm la multe, pentru a putea onora costurile deloc mici; ar fi bine ca guvernanții să nu mai fie atît de infatuați de acest succes, căci meritul aparține poziției geografice a țării noastre și implicit poporului român.
Magia succesului nu înlătură însă o altă anormalitate ce tocmai se întîmplă zilele astea; astfel, în timp ce la pensionari se mai oferă cu multă lăudăroșenie un mărunțiș tocmai bun pentru hapuri, domnii parlamentari luptă din greu pentru obținerea de pensii exorbitante; învățați să cîștige mult, să trăiască îndestulați, să-și facă rezerve, nu pot concepe ca starea asta să nu continue toată viața. Respectarea legii și moralitatea le sînt străine în atingerea scopului; de ce nu pot să-și imagineze cum de pot trăi astăzi cîteva milioane de oameni cu foarte puțin! Drept compensație pentru votul acordat lor, ei răspund electoratului cu mizantropie – asta ca să mă exprim elevat, căci altul ar fi termenul adecvat. Păcat de efortul noastru de a merge la urna de vot! Ne rămîne drept consolare speranța că cei ce ne înșeală vor plăti vreodată tributul.
Într-una din seri priveam cu nostalgie beculețele și ornamentele din centrul orașului și gîndeam că ar fi fost frumos ca o parte măcar din acestea să se regăsească pe mai toate străzile orașului nostru, căci, la urma urmelor, toți sîntem locuitori ai acestuia, dar mai ales, contribuabilii acestor costuri. Pe cînd o bucurie și celor ce nu stau pe strada principală? Ce ar fi să se facă prin rotație de la un an la altul această împodobire și pe alte străzi; căci mulți nu sîntem în centrul orașului.
Dar vor veni sărbătorile! Mai sărace și mai lipsite de bucurie decît anul trecut! Cu veniturile de mizerie pe care le avem tot mai mulți dintre noi, cu ce să te mai bucuri? „Să faci din nimic bici și să mai și pocnească”, e culmea umilinței și a ironiei! Trebuie oricum să supraviețuim și măcar hazul să ni-l păstrăm, căci vremea și vremurile vor fi din ce în ce mai grele!
Nici bucuria de a cumpăra nu mai e normală; după ce că banii sînt puțini mai ai surpriza să constați că de la modul în care ești servit pînă la calitatea produselor – false, nocive, contrafăcute – totul e o abureală. Nu te mai simți important și firesc nici cînd cumperi bucățica de carne și vreo cîteva portocale!
Și nu poate lipsi din analiza mea o altă abureală, e vorba de subvenția pentru încălzire. Las la o parte (deși nu e de neglijat) mapa de hîrtii xeroxate pe care trebuie să le faci lunar, te întrebi dacă, pentru cît se oferă ca ajutor merită efortul unei astfel de fanfaronade; suma oferită, infimă raportată la valoarea debitelor celor ajutați, nu degrevează prea mult datoriile acumulate. Și apoi aceste subvenții sînt suportate tot din buzunarul fără fund al bugetului, mai precis spus, al fiecăruia dintre noi, cei care mai putem plăti și nicidecum din buzunarul personal al vreunui demnitar, deși mulțumirile le primesc aceștia! Și cu asta ce-am făcut? Nimic, atîta vreme cît multe minți vor rămîne ferecate și filistinii se înmulțesc.
De ar fi să trag o linie, superficială ce-i drept, la cele spuse, aș conchide că starea națiunii e „superlativă”, dar fugitivă de sub picioare, evident. Și uite așa trece un an și va veni un altul cu aceiași actori, cu aceeași arenă; pîinea dacă o să mai fie e marea întrebare, căci din păcate și în agricultură „la omul sărac boii nu mai trag”.
Articolul de față s-a dorit a fi un miscelaneu pe de o parte și un panaceu pe de altă parte pentru atîta brambureală și anormalitate din jurul nostru. Pentru că se apropie sărbătorile vă doresc, dragi cititori, să aveți putere, răbdare, și mai ales înțelepciune pentru a putea accepta (schimba după caz) această stare de fapt; și mai ales nu uitați să gîndiți pozitiv. La mulți ani! (Elena Ursu)
Lasă un răspuns