Istoria văzută cu răbdare

Nici vorbă de revanșă

Despre o revanșă a lui Arie nu se poate vorbi nici în prezent, nici în perspectivă. Celebra pleznitură peste obraz din partea Sfîntului Nicolae i-a semnat damnarea ereticului, indiferent de teoriile emise în veacurile ce-au urmat primului sobor ecumenic și de speculațiile înțelepților post-arieni. Istoria nu a mai consemnat teologi deprinși cu retorica discursului filosofic care să poată crea în Biserică dezbinări de felul celei provocate de diabolicul Arie. El a rămas un model de îndărătnicie și statornicie în răutate, e drept susținute de cîteva minți luciferice ridicate pe scaune arhierești, prea puțin interesate de lămurirea revelației divine.

Surprinzător, Arie a fost un motiv eficient și suficient pentru clarificarea uneia din cele mai delicate și alunecoase chestiuni de cugetare pentru mintea omenească: persoana divino-umană a Mîntuitorului. Ne este teamă să ne gîndim ce-ar însemna un Arie astăzi. Un om pe care nici sfințenia și nici adevărul nu l-ar desprinde de încrîncenarea propriei cugetări. Un gînd cutremurător, însă doar în măsura în care Dumnezeu n-ar lucra în istorie, și n-ar putea scoate, dacă consideră necesar, de unde ne-am aștepta mai puțin, un alt Nicolae, chiar dacă nu un ierarh.

Din nefericire, gîndirea teologică , devenită, și ea, obositoare pentru lumea gălăgioasă și mereu pusă pe lamentații, nu mai suscită interes. Un Bădiliță tentat să schimbe insuficiențele Bibliei tradusă pînă acum, în opinia lui, cu multe erori, un Baconsky, rafinat mînuitor al condeiului, spre direcții mai luminate în teologie, și alții doi-trei scriu astăzi teologie păstrînd ordinea cuvintelor și a semnelor de punctuație.

Cît despre purtătorii de epitrahil și mînuitorii de cădelnițe, cei mai mulți nu se mai sinchisesc, bălăngănindu-se liniștit, între slujbe și predici pompoase, în ritmurile eternului elogiu al nebuniei.

Dar nu aici voiam să ajung. Ci doar să completez ori să finalizez problema lui Arie, aceeași ca a tuturor ticăloșilor ce îndrăznesc să înfrunte sfințenia și spiritul adevărului. Sozomen, în „Istoria bisericească”, scrisă cîndva în secolul V-VI, amintește în treacăt că „Arie a murit într-o toaletă publică din cauza unei dereglări la stomac. În prealabil, Sfîntul Alexandru al Constantinopolului se ruga ca ereticul să nu fie primit la împărtășanie”. Șocantă pedeaspsă a primit de la Bunul Dumnezeu. Însă demnă de luat în seamă și de aceia din ziua de azi, care, trăind „sub revelația mass-media”, una a simplificării inutile, cum spunea Umberto Eco, sînt încredințați că minciuna și ticăloșia sînt veșnice. Fals. Totul e o chestiune de răbdare.

Cît despre micuții trepăduși ce gravitează în jurul maestrului Arie, sînt convins că vor avea aceeași soartă cu a înțeleptului lor înaintaș. (Constantin GHERASIM)