Nicoleta BLANARIU
Pentru că găsesc te miri ce să ciugulească, un ropot de ciocuri flămînde coboară în fiece dimineață pe pervazul meu. Vrăbii, sticleți galonați, turturele turcești…
Cu cîtva timp în urmă, de fereastra odăii s-a izbit o pasăre. Cu zgomot greu, de trup opintit pentru ultima oară. Prelung și definitiv. Fusese probabil un porumbel. Nu l-am văzut venind. Dar i-am auzit, în ultimul zvîcnet, plecarea. În fracțiuni de secundă, devenise „a fost”. După lovire, doar o pană albă, pufoasă măsura tremurătoare, de-a lungul ferestrei, drumul pînă jos. Desena parcă, în rotocoale largi și domoale, un traseu pe care neașteptat, aripa eșuase. Cuvintele atunci s-au bulucit înapoi, străfulgerate și sterpe. Tăcerea a răsunat bruscă și neputincioasă. Plecase. Îl orbise zîmbetul de sticlă al ferestrei. Surîs lățit hulpav, a rînjet. Cu toți dinții pregătiți să muște, ai morții. Scena asta mi-a rămas în minte. Și mă bucur ca de-o iertare cînd, preț de cîteva bătăi de aripi, chiriașele mele înaripate se opresc la pervazul cu bunătăți. Fără măcar să mă bage în seamă, ceea ce mă amuză teribil, se îndoapă cu înghițituri mărunte și repezi, înainte de-a o zbughi îndestulate. Ades, n-am timp să le salut. Dar știu că sînt acolo. Pentru că le aud ciripiturile și toc-tocul harnic al ciocurilor în jgheab. Larma aceea de viață nestăvilită se scurge parcă peste mîhnire și oboseală, domolindu-le. Îmi place să le aud în zilele astea reci de iarnă, năvălind la geamul bucătăriei, ca o liotă de țînci repetîndu-și colinda, mai dînd cîte-o raită și prin cămările fermecate în care se pregătește minunea meselor de sărbători.
Dezamăgiri, regrete, drame va lua cu el anul cel vechi. Cicatrici, poate, vor rămîne.Există însă o necrezută putere care izvorăște tocmai din suferință. Din deznădejde. Atunci cînd totul a fost pierdut, mai rămîne totuși ceva: a recuceri totul, de la capăt. Fără altă certitudine decît nădejdea.
Nu e greu, mă veți judeca poate, să înșiri asemenea vorbe atunci cînd în casă e totuși cald, cînd pe masă se mai găsește cîte ceva de-ale gurii, iar cei dragi sînt încă prin preajmă. Adevărat. Dar puțini sînt aceia în care, măcar o dată, dinții de sfredel ai nevoii nu s-au înfipt până la urlet. Pentru cei care, de sărbători, nu vor fi primind decît florile de gheață cu care-i colindă gerul, pentru cei care n-au nimic sau aproape nimic, pentru cei care nu mai au pe nimeni ori s-au rătăcit pînă și de ei înșiși, pentru toți aceștia am să amintesc vorba unui înțelept de acum aproape două mii de ani: zeii „nu au nevoie de nimic, iar cei care le seamănă nu au nevoie de mai nimic” (Diogene Laertiu). Există o demnitate a umilinței și o bogăție lăuntrică aparte a unora dintre aceia ce, în lumea din afară, au pierdut totul. Spre deosebire de noi, „fericiții” banali, prinși în iureșul festiv, ei au deopotrivă neșansa și privilegiul de a înțelege esențialul: omului îi trebuie destul de puțin pentru a fi fericit. Incredibil de puțin. Restul nu-i decît ambalajul costisitor al civilizației noastre megalomane, al nemăsuratei vanități omenești. Forfota în neștire a unora nu-i decît privilegiul reculegerii celorlalți.
Ceea ce contează cu adevărat este însă, cred, ca în lipsuri sau abundență, să nu ne pierdem cumpătul. Altfel pierdem marea șansă a sărbătorii, care este aceea a unei regăsiri. Crăciunul vine în fiecare an, punctual la întîlnire. În afară de amintiri, tot mai multe, și de eventuale daruri, mai aduce unora, an după an, un lucru, poate cel mai important: puterea de-a înțelege. Îl rog pe Moș, de cîtva timp, să nu uite să-mi aducă, în sacul lui minunat, o fărîmă de înțelepciune. Pentru ca astfel să nu-mi fie niciodată teamă de timpul care trece, tot mai mult în urmă, tot mai împuținat înainte. N-am să uit, cred, multă vreme, vorbele pe care demult, o bunică evlavioasă mă învăța să le spun la sfîrșitul rugăciunii mele copilărești: „Și mai dă-ne minte bună, la toată lumea și mie…” Dă, Doamne, spun acum, amintindu-mi, putere înțelepților și înțelepciune puternicilor acestei lumi! Un an bun, neștiute cititor, pentru care am așternut aceste rînduri, lîngă bradul așteptînd ultima găteală. Imagine vie a bucuriei și jertfei, laolaltă.
Lasă un răspuns