Ovidiu GENARU
Butonam, verb inventat în ultimul deceniu al mileniului doi, căutam adică, prin apăsarea succesivă a butoanelor, un program la unul din canalele TV, și m-am oprit din curiozitate la o licitație: se ofereau spre vînzarea cu preț progresiv cîteva donații ale unor oameni de bine, diverse obiecte încărcate ca să zic așa cu o anumită semnificație simbolică a foștilor deținători, persoane publice binecunoscute, sportivi, artiști, oameni de cultură etc. E nostim, mă gîndeam, va fi un test, încă unul spontan, nevoalat, în stare pură a gustului și preferințelor românilor, dacă nu chiar și al orgoliilor de a poseda obiecte unice, personalizate, indiferent de prețul plătit. În astfel de cazuri raportul preț – valoare de întrebuințare nu se mai aplică logic fiind modificat de unicitatea și memoria obiectului oferit spre vînzare posibililor colecționari, vînători de piese rare. Scopul licitației era nobil: obținerea de fonduri pentru ajutorarea unui elev eminent dintr-un oraș oarecare – un norocos, aș zice, din masa de copii nevoiași ai României pentru care, deocamdată, nu dispunem de alte soluții salvatoare. Unul dintre elevii superdotați care, justificat, după terminarea liceului va emigra într-una din țările bogate pentru a-și realiza vocația. E posibil să se întoarcă. E mai posibil să rămînă acolo pentru că mediocritatea mediului autohton, jignită de existența vîrfurilor, îi barează accesul la performanță. S-a mai vorbit despre asta. Pierdem valori. Ne lamentăm. Căutăm soluții. Apelăm la mila publică. Fenomenul, la români, e vechi de cînd lumea și e rușinos, cunoaștem. Excepțiile conferă mediocrității complexe de inferioritate, așa că eminențele cenușii să plece unde vor… Dar nu asta e tema mea, ci alta, ivită din derularea licitației. Nu voi da nume, interesant e fenomenul, chiar palpitant.
Erau supuse licitației mai multe obiecte, așa cum precizam la început, încărcate de „aura” donatorilor: o pereche de ghete „purtate” de un fotbalist la Cupa Europei, o sculptură realizată de un plastician celebru, CD-uri cu dedicația unei altfel de celebre cîntărețe de operă, Ediția Sorescu scoasă de Academia Română, cu autograful lui Eugen Simion, o culegere extrem de rară astăzi de documente istorice, diverse alte obiecte dintre care amintesc doar tricoul unui senzațional tenismen etc, etc. Dar nu știi ce cumpără lumea; pe ce i se pune pata; colecționari sînt cu miile, și pasiuni de asemenea mai ales cînd au susținere financiară. Vrei ca obiectul ăla să fie al tău și nimic nu e condamnabil în asta; e chiar omenește. Te dai peste cap dacă-ți place ceva anume. O licitație devine și un fel de instrument de măsurat intensitatea gustului public, nivelului de educație, preferințelor, puterii de cumpărare; ce vor oamenii să aibă în casele lor. Nu-mi amintesc să fi văzut, cu rare excepții, în noile vile boierești, vreo încăpere cu destinație strictă de bibliotecă. Legătura secretă dintre bani și cărți s-a rupt? Să mă înșel oare? Cultura plictisește? Jacuzzi să fi alungat biblioteca?Tare aș vrea să mă înșel, ajutați-mă să mă înșel… A fost o paranteză, scrisul mi-a luat-o înainte, nu fără rost, știe el ce face: ca să pregătească textul în continuare; nu-i chiar o divagație; e un alt subiect legat prin invizibile vase comunicante de tema licitației noastre în desfășurare. Au fost comunicate prețurile de pornire ale obiectelor și telefoanele au început să zbîrnîie în draci; cîte 30 de milioane costau din start ghetele fotbalistului și sculptura – operă de artă – nu branțuri și crampoane; 6 milioane ediția Sorescu; o pictură, 3 milioane; în rest prețuri mici, accesibile, dar celelalte obiecte nu mai contează… Hazul a fost că mulți români s-au năpustit să sune primii, încredințați că astfel vor cîștiga obiectele, că ar fi vorba de un chilipir! Nu, fraților, aici se plătește, nu se primesc bani pe daiboj, a tăiat-o scurt prezentatorul, amintind încă o dată semnificația licitației. Zbîr, zbîr, au început ofertele. Ținta? Ghetele. Nu Sorescu, nu CD-urile, nu tabloul. Tricoul – da. Nu cărți, nu artă, nu educație; 30, 40, 50, 65, 105, 130 de milioane, hai, fie, împreună cu tricoul, o pereche de ghete rămîn ce sînt chiar dacă s-au scîlciat în Cupele Europene, plus ceva transpirație în căptușeală… Două oferte pentru sculptura prețioasă, 35 de milioane și cam atît… Magneticele ghete au luat fața licitației. Copilul meu este un fan al fotbalistului, motiva un competitor, vreau să-i fac pe plac, și saltă oferta la 155; dar alți adversari se dovediră mai redutabili, și ei aveau copii care-și doreau ghetele, îi auzeam plîngînd de mi se rupea inima, hai, tată, cumpără-le tu, vreau să le ating cu mîna, prețul sălta, sălta, instinctul de a poseda halucinant și monstruos se vădea, tată nu te lăsa, vom comanda o vitrină suflată cu aur pentru ghete și o vom așeza în holul vilei s-o admire lumea bună…
Fraților, da’ mai cumpărați și cărți, zău așa, ne facem de rușine, îndemna prezentatorul, dar telefoanele rămîneau mute.
Ultimul preț al ghetelor a fost de 220.000.000 lei.
Cît un apartament la periferie. Cît un automobil. Sau cît o pensie medie pe zece ani! O pereche de ghete de fotbal!
Oamenii se diferențiază între ei și prin felul în care își cheltuie banii…
Pare o poveste inventată. Dar nu e. Realitatea a devenit absurdă, neinteligibilă. Comentariile vă aparțin dumneavoastră…
Lasă un răspuns