Hotărîrea național-patriotică adoptată de Divanul Domnesc al Moldovei în cursul zilei de 9 decembrie 1815 a pus capăt activității Episcopiei catolice Bacău, instituție care, din 3 august 1751, a avut sediul la Snyatin, localitate care a făcut parte din regatul polon, iar după acel „finis Polaniae” a intrat în componența teritoriului aflat în stăpînirea imperiului condus de habsburgi. După moartea episcopului Dominic Petru Karwosieski, ultimul demnitar numit de regele statului polon, fapt petrecut în anul 1789, instituția în cauză n-a mai avut conducător de acest rang. Bonaventura Carenzi, numit de Sfîntul Scaun fără propunerea Curții Imperiale din Viena, n-a fost acceptat de împăratul respectiv. Acestuia, deoarece a fost ales, numit si sfințit fără consimțămîntul împăratului din Viena, nu i s-au eliberat documentele necesare călătoriei pe pămîntul moldav. El a fost reținut la Viena pîna în momentul în care a fost găsită altă persoană, care să satisfacă interesele politice imperiale în această parte a pămîntului românesc. Prefectul misiunii franciscane de aici, Giuseppe Bonaventura Berardi, a fost apreciat ca atare. Agentul austriac în Moldova l-a luat în studiu, a discutat cu el și a acceptat rolul. Sfîntul Scaun l-a îndemnat și sfătuit pe Carenzi să-și dea demisia din funcție și să accepte numirea la biserica catedrală din Pieve, Provincia Umbria, pentru a putea fi numit noul episcop, agreat de Viena. Agentul imperial în Iași a fost invitat în Capitala austriacă pentru a raporta situația, iar după revenirea lui a fost invitat și Berardi, căruia i s-au achitat conturile „pentru instalarea” ca demnitar nedemn.
Manevrelor celor două forțe, una religioasă, alta politică si militară, li s-au opus cu demnitate și fermitate Divanul Domnesc al Moldovei, înjumătățit prin rășluirea rusească din anul 1812, condusă de președintele instituției, marele patriot, mitropolitul Veniamin Costache. Instituția reprezentativă a Moldovei a luat o hotărîre istorică, în care s-a arătat că de o perioadă istorică de timp Imperiul Habsburgilor, contrar obișnuințelor diplomatice și fără consimțămîntul credincioșilor respectivi, „locuitori autohtoni ai acestei țări” („abitanți indigeni di questo paese”), sub pretextul efectuării serviciilor religioase față de aceștia. Instituția reprezentativă a populației Moldovei a fost pusă în situația delicată de a face cunoscut domnului Moldovei că asemenea practică nu era în concordanță cu regulile internaționale stabilite prin acorduri diplomatice. Situația specială a unei astfel de practici trebuia curmată. Mitropolitul Moldovei a fost împuternicit de Divan să ceară interzicerea primirii pe pămîntul țării a unui astfel de episcop, trimis al împăratului din Viena, fără acordul catolicilor români, deoarece, cercetîndu-se documentele țării, nu s-a găsit nici unul în care să fie specificat acordul dintre Moldova și Sfîntul Scaun în această privință. Printr-un arz, s-a cerut Porții să comunice autorităților moldovenești dacă statul condus de sultani a încheiat cu cele două state un acord diplomatic în privința trimiterii unui episcop catolic pe teritoriul Moldovei.
Domnul țării a fost obligat să ia act de decizia patriotică a instituției reprezentative și să o respecte. Domnul a numit pe postelnicul C. Negri să întocmească memoriul în cauză și comunicarea către agenția Austriei în Iași, prin care i s-a făcut cunoscut că autoritațile competente ale statului moldovenesc au interzis pătrunderea pe teritoriul țării a unui episcop catolic, în calitate de slujitor al credincioșilor catolici care erau români „indigeni”. Comunicarea a fost expediată pe data de 16 decembrie 1815.
Prin hotărîrea adoptată, Divanul Moldovei s-a demonstrat a fi un apărător demn al intereselor naționale românești în fața primejdiei austriece si rusești. Protestele imperiale și cele ale Sfîntului Scaun au fost zadarnice și fără nici un efect diplomatic.
Cu tot caracterul ei corect, sub aspectul juridic, diplomatic si național al hotărîrii Divanului Moldovei, s-au găsit unii „preoți” și „istorici” români catolici care l-au caracterizat pe Veniamin Costache drept „dușman al catolicismului”, din cauză că a demonstrat o atitudine fermă, de apărător al poporului său, indiferent de credința religioasă. Amintesc unor astfel de istorici că
acest mitropolit a cerut boierilor și demnitarilor să nu trateze populația țării ca pe niște „cirezi de vite”. (Prof. dr. Dumitru Zaharia)
Lasă un răspuns