Chiar exact nu aș putea să vă spun de cînd datează dragostea pentru popor. Poate de pe timpul cînd proorocul Isaia începea să-și iubească neamul și să-i „ureze” ce avea de urat, încît pretențiile moftangiilor politicii românești par un moft pe lînga furia spumegătoare a strămoșului biblic. Sau poate de pe vremea lui Moise, care a constatat (primul om din istorie care a constatat asta), că oamenii au o memorie selectivă. Își amintesc numai ceea ce le convine. Uitarea voită a unor evenimente din trecut face bine pentru moment, ca o compresă la reumatism. Dacă, însă, ceva nu le convine din ceea ce se întîmplă astăzi, oamenii își amintesc repede despre mijloacele cu care trecutul combătea ce era neconvenabil.
După 1989, singura libertate reală, cîstigată cu sînge a fost (și mai rămîne încă, dar nu se știe cît timp) LIBERTATEA CUVÎNTULUI. Au mai venit și altele, dar numai ca urmare a presiunilor democrației, fie ea de tranziție sau nu. După acele momente sîngeroase din decembrie ’89, memoria selectivă a românilor lucra numai cu culori pastelate și visa la un fel de rai pe pămînt. Concetățenii noștri și-au trimis (cam orbește) aleșii în Parlament. Ăstora le-a picat bine la imagine și la portofel, dar nu și la libertatea cuvîntului. Libertatea asta le-a produs și le produce grețuri zilnice, ceea ce i-a determinat să lupte de 13 ani încontinuu împotriva acestei cuceriri. Întîi unul Dumitrașcu, apoi doi anonimi semianalfabeți pe care memoria nu-i reține, urmați de Rodica Stănoiu, Ion Mircea Pașcu și din nou Rodica Stănoiu. Mijloacele de anihilare a opiniilor se găseau în Codul Penal. Mamă, ce s-au mai străduit să-i modifice articolele cu ajutorul cărora să trimită la bască pe ziariști prea arțăgoși și prea scormonitori prin afacerile dubioase ale dumnealor. Aleșii noștri au căutat prin arhivele trecutului și s-au orientat spre legile lui Musolini și chiar prin cele ale lui Stalin, că erau destul de asemănătoare. Au găsit ce le trebuia și acum se străduiesc să voteze un nou Cod penal, care să lichideze prima libertate cucerită cu atîta chin. Vedeți dv., aleșii noștri pretind să li se clădească o imagine proprie nu așa cum arată ea în realitate, ci cum și-ar dori respectivii să fie. Pentru asta luptă cu mijloacele specifice zilelor noastre de tranziție. Ziariștii care le arată imaginea reală nu pot fi provocați la duel ca în Evul mediu, nici denunțați la Securitate ca pe vremea Ciuruitului. Pot fi, însă, trimiși la zdup ca să vadă prostimea că nu-i condusă numai de proști, care trebuie mereu realeși. Pentru asta, noul Cod penal e suficient. Articolele și alineatele lui sar ca iepurii în ajutorul celor ce vor să-și vadă imaginea ca un curcubeu, de sub culorile căruia să nu se observe corupția, favoritismele, neputințele, incompetențele, delăsarea și afacerile veroase.
Uitîndu-mă cu atenție la manevrele lipsite de abilitate ale politicienilor, îndreptate spre zăvorîrea opiniilor contrare apucăturilor totalitare, aș zice că prostia intră în ordinea naturală a vieții omenești. Nici măcar nu o condamni. O constați, o aduci la cunoștința lumii și atîta tot. Asta ar fi bine dacă prostia n-ar fi un teren pe care operează cu dezinvoltură șarlatanii și escrocii, începînd cu cei ce te buzunăresc, pînă la cei care-ți umplu capul de iluzii, exploatînd bolile prostiei, sau, mai bine zis, naivitatea ei. Contra cost, desigur. Cost pe care îl suportăm noi dacă ne lăsăm păcăliți.
Niciodată omenirea n-a putut iubi așa-zișii oameni perfecți, în ciuda afirmațiilor lor repetate pîna la saturație că au o mare dragoste de popor. Un asemenea „perfect” pare un robot, ceva supraomenesc. Asemenea indivizi au adus cele mai mari prejudicii societății de-alungul întregii ei istorii. Care om nu simte nevoia să cadă la înțelegere cu propriile lui idei, pasiunile să-i colaboreze în chip desăvîrșit cu voința, să nu aibă de furcă cu slăbiciunile, vanitatea și trufia să nu-i intre în conflict cu modestia? Oricare om, atîta timp cît vanitatea și trufia nu-l orbește în așa măsură încît să creadă că el este perfecțiunea întruchipată, egalul lui Dumnezeu. De pe această poziție, nu te poți iubi decît pe tine însuți, iar afișarea dragostei ce o porți poporului arată ca o minciună atît de hidoasă, încît nu o poți întîmpina decît cu dispreț. Dacă poporul e nemulțumit? N-are decît. N-o să-și sacrifice nimeni funcțiile, secretarele și birourile mochetate numai așa, de dragul poporului. Imaginea dragostei de popor așa arăta, deformată a dracului de rău. (Vasile PRUTEANU)
Lasă un răspuns