„Cînd eram eu copil, la mine în sat, mieii se nășteau primăvara. Noi ziceam, astea ziceau, de fapt, tata și mama, că mieii sînt chiar un simbol al primăverii. Acu’, de o bună bucată de vreme, timpul a luat-o razna, se vede asta după mieii care vin pe lume prin noiembrie sau decembrie. De asta și ajung aici cei mai mulți. E durerea lor pe care o simt și eu”. Omul care spune astea face parte dintr-un grup de vreo patru sau cinci inși, care s-au strîns aici, sus, în Piața mare a Bacăului, în hala dominată de produsele lactate, unde există și un punct de vînzare a cărnii și unde „stăpîni” sînt doi prieteni de-ai mei, Vasile Munteanu și Adrian Cojocaru. Oameni cuminți, liniștiți, cu mult bun simț. Poate și de asta se adună aici atîtția oameni care, atunci cînd nu prea e vînzare, ca acuma, după Crăciun și Anul Nou, discută vrute și nevrute. Astăzi, un tînăr bărbat zice că-i din Oncești și are stînă, a adus la vînzare vreo opt miei și-i dă cu 70.000 de lei kilogramul. Ce-i drept, cît am zăbovit eu aici, n-am prea văzut amatori de carne de miel. Omul spune că are stînă mare și că mieii ăștia îs „făcuți” de vreo lună de zile. Intră în vorbă un altul, care, după căciulă și port, se vede că are și se pricepe și el la oi. Zice că-i din Filipeni și, da, are și el stînă, asta-i, dom’le, acu oile fată și în noiembrie, se grăbesc și ele, ce să facă, își dă el cu părerea.
Dom’ Vasile, prietenul meu, adaugă că și el are oi, vreo șapte, acolo, de fapt, îs ale socrului meu, una a fătat pe la începutul lui decembrie, are miel de vreo 12 kile, zice dom’ Vasile, dar nici nu ne gîndim să-l tăiem. Lasă-l să crească, doar are și el dreptul la viață. Eu tac, nu mă pricep la oi, mi-amintesc de anii aceia de demult, cînd bunică-mea de pe mamă ne adusese acasă doi miei și mă trimitea pe mine să-i păzesc și cum, în ciudă, l-am blestemat să-l mănînce lupu’. Că nu mă lăsau să mă joc și, pînă la urmă, i-a dat mama la o stînă și chiar în iarna aceea i-a mîncat lupu’. Că așa i-a comunicat mamei dom’ Neculai Ciubăr, stăpînul stînei, și de-atunci ai mei credeau că eu îs vinovatul, că eu i-am blestemat. Acum privesc mieii ăștia agățați în cîrlige și ștampilați și cu prețul pe ei și nu știu cum, dar mă apucă, așa, o jale, gîndndu-mă la soarta lor nemiloasă. (Eugen Verman)
Lasă un răspuns