Mulți dintre noi sînt nerăbdători să devină majori, chiar dacă nu prea avem idee ce înseamnă acest lucru. Se spune că, dacă ai ajuns la vîrsta de 18 ani, ești liber să faci ce vrei, în condițiile în care o faci pe propria răspundere. În preajma mult așteptatului eveniment – aș îndrăzni să spun, în unele cazuri, chiar prea mult așteptat -, începi să visezi la momentul în care vei fi liber. Petrecere mare da ziua ta, o groază de invitați, rude care se dovedesc mai darnice ca niciodată, că doar o dată devine și puișorul băiat mare! Trece pe nesimțite și ziua atît de rîvnită. Te aștepți ca marcantul eveniment să modifice ceva în monotona ta existență, dar, surprizător, nu se schimbă mai nimic. Părinții te tratează în continuare cu aceeași autoritate de mai înainte, vecinii te bîrfesc prin balcoane după cum s-au deprins deja. Te aștepți ca măcar la școală să ți se recunoască maturitatea; în zadar. Pentru nimeni nu prezintă importanță această infimă schimbare. În mod evident, nici dacă îți asumi responsabilitatea pentru ce faci, se pare că nu ești luat în seamă. Fac trimitere aici la faptul că un elev în pragul absolvenței nu are încă maturitatea, din cîte se pare, să decidă după propria voință asupra problemelor legate de examene. Deși sînt solicitați să semneze liste peste liste că au luat la cunoștință regulile de ordine interioară a liceului, că au fost informați cu privire la Bac sau mai știu eu ce alte astfel de prevederi, în final se dovedește doar o măsură de ochii lumii. Este nevoie ca părinții să completeze cu impunătoarea lor semnătură deciziile odorului. Nu de alta, dar, poate, mama vrea ca acesta să susțină Bac-ul la o materie și copilașul va face exact pe dos. De parcă nu ar fi pînă la urmă tot decizia noatră! Dar, cum logica în țara asta e exact pe dos de cum ar fi normal, cum ar putea face excepție acest caz? (Roxana POPA)
Lasă un răspuns