1948. Erau vremuri grele după seceta din 1947, iar pîinea era drămuită către populație, cu meticulozitate și cu zgîrcenie, pe bază de cartelă. Centrele de vînzare erau dotate cu cîntare bătrînești clasice și cu greutăți, ce aveau măsuri cuprinse între 10 grame și 1kil, iar pîinea era „ciupită” cu cuțitul pînă la echilibrarea instrumentului, de parc-ar fi fost vorba de caviar, ori de lapte de cuc. Prin nămeți și geruri năprasnice, ca altădată, cu bonulețe dreptunghiulare, cam de un centimetru pătrat, de diferite culori (după poziția fiecăruia-n familie) și strînse cu grijă în mînuță, o luam către punctul de distribuție, situat într-o clădire cu colț teșit (ca al tuturor băcăniilor) plasată la intersecția a două străzi din orașul R.
Pîinea avea următoarele proprietăți fizice: era neagră, rotundă, frumos mirositoare și atîrna două kile. Nu sînt de meserie și de aceea nu-mi explic unele fenomene, cu toate că nu-s paranormale. Tăiată, ruptă sau trîntită de pămînt avea o coeziune între moleculele și atomii grîului, încît mîncată în compania unor păsări de curte lihnite de foame, acestora le-ar fi lăsat ciocurile apă, întrucît nu s-ar fi pricopsit, prin cădere accidentală, nici cu cea mai infimă fărîmă.
Mai tîrziu, cînd m-am mai …copt, am aflat că pîinea neagră e mult mai sănătoasă, ca aceea albă, fiindcă are o substanță numită „tiamină” (aneurină), care-i în veșnic conflict cu colesterolul și-i „cantonată”-n coaja bobului de grîu, ce-i dă, de fapt, și culoarea specifică. Pîinea avea pori uniformi, care o făceau pufoasă și era atît de gustoasă și de aspectoasă, încît cine nu și-o putea procura, avea posibilitatea s-o mănînce din ochi, pe gratis. Am certitudinea că era de calitate, și pentru că gunoiul de grajd ținea cu succes locul ureei, diamoniufosfatului (D.A.P) și N.P.K-ului, ce au fost la mare vogă-n ultima vreme, dar acum sînt în moarte clinică.
În anul de grație 2003, din vechile calități, pîinii nu i-a mai rămas nimic, căci, pînă și forma i-a fost modificată. N-ar fi un lucru crucial, deoarece dacă și-ar fi păstrat fostele caracteristici, ar fi putut fi consumată și pe-ntuneric, fiindcă nu forma contează, ci fondul.
Latinii nu erau un popor pretențios, ei mulțumindu-se doar cu „panem et circenses”, adică” pîine și circ”, însă pîinea era pîine și nu făceau circ cu ea. Problema gravă este calitatea produsului scos pe piață, care, fie-n stare proaspătă, fie dură, precum corindonul, se „descheie”-n părțile componente, ca mimoza la prima atingere, spre marea satisfacție a orătăniilor de acum 54 de ani. Nefiind dotați cu pliscuri, dintr-o eroare a Naturii, jumate din conținut sub formă de fărîmituri trebuie să-l aruncăm, ori acolo unde sînt condiții propice, concetățenii noștrii sînt nevoiți să ia masa-n cotețe, în vederea recuperării și valorificării lor de către zburătoare.
Am auzit, citind prin ziare, că grîul furajer destinat celorlalte lighioane din regnul nostru pleacă peste hotare și sub presiunea „aleanului” irezistibil se întoarce, ca grîu panificabil. Bravo! S-ar putea ca și acest fapt să fie cauza calității aproximative a pîinii, dar am văzut o poză de ansamblu cu șefii brutarilor, făcută cu ocazia premierii, sau decorării lor, pentru merite deosebite-n domeniu. Interesant!
Gîndul mă duce la tumultosul, inutilul și rizibilul scandal al paternității „salamului săsesc”, ocazie cu care se invocă și persoana juridică a „OSIM”-ului, ca și cînd cei de acolo ar trebui să patenteze, drept invenții, sau mărci, toate elucubrațiile, ce le trec unor zăpăciți prin cap. Păi, dacă unul se sforțează să creeze mere cubice, ca să intre cît mai multe într-o navetă, făcînd economie de spațiu și un altul, prin cercetări, scoate din icre pești cu coadă-n loc de cap, iar în celălalt capăt, cu cap în loc de coadă, oare „OSIM”-ul are obligația să le omologheze toate aberațiile?
De aceea, mă-ntreb dacă cei care fac pîinea și ne-o oferă ca pe ceva de lux au trecut pe la „OSIM”, sau din modestie n-au făcut-o?
Vă doresc multă sănătate și poftă mare cu pîinea lor din propriile alimentare! (Maia Drojdieru – alias Philips Bituminoiu – Strada „Mașina de Pîine” nr.16, Bacău)
Nota red.: Stimat(ă)e doamnă (domnule), ne bucură reîntîlnirea cu condeiul (ascuțit, plin de sarcasm) dumneavoastră. După cum constatați, v-am publicat scrisoarea cu punct și (mai puține) virgule care au căzut precum firimiturile, fără să se fi pierdut, totuși ceva. Ce putem să vă mai spunem (ca și după prima scrisoare)? Perseverați. Ne place stilul. Puteți face carieră (dacă, încă, nu ați făcut-o ).Vă așteptăm la redacție. Cu aceeași considerație, titularul rubricii care vă găzduiește: Florin Dunăreanu.
Lasă un răspuns