Fără doar și poate, maestrul Ovidiu Bălan este una dintre figurile cele mai interesante din spectrul cultural băcăuan. Posedînd o spontaneitate demnă de invidiat, îndeosebi în momentele dificile apărute pe scena Filarmonicii cu diferite prilejuri, o vervă și un umor nedisimulat în orice împrejurare, maestrul va rămîne o persoană unică, fără de care nu se va putea scrie istoria acestei urbe în secolul XX.
Dacă, așa cum spunea G. B. Show, „la operă nu ar trebui să intre decît cei care se pricep”, și la Ateneu, ar trebui să fie cam tot la fel. Numai că, din nefericire, educația muzicală nu este unul din capitolele forte ale învățămîntului nostru, așa că, volens-nolens, ne-am abătut și noi cu destulă îndrăzneală dincolo de scena Filarmonicii. Nu pentru a studia sau critica fenomenul muzical românesc, la care mă pricep tot atît de mult ca și microbistul din tribuna stadionului la starea unei echipe de fotbal în teren. Ba mai mult, dincolo de toate acestea, cine se mai încumetă azi să facă critică, de orice natură ar fi ea? Mai nimeni, pentru că așa ceva presupune un risc fără miză, întrucît, oricum ai da-o, nu ești în regulă și «cineva» te-a montat să demontezi cine știe ce capodoperă.
Așa că, am plecat în scurta noastră aventură spirituală, zicem noi, alături de dirijorul Ovidiu Bălan, fără a pomeni prea mult de cele ce țin de Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwing van Beethoven, Giuseppe Verdi sau Richard Wagner. Și, repet, nu că ar fi ceva dizgrațios ori lipsit de interes, ci pentru că, lumea noastră s-ar plictisi prea repede, iar nu ne pricepem la fenomenul muzical.
Din biroul maestrului spre anii de început
În biroul situat în incinta Filarmonicii „Mihail Jora”, al cărei director este din 1970, Ovidiu Bălan te primește, ori de cîte ori are ocazia, fără nici o reținere. Îți zîmbește simpatic și te ascultă. Pentru a închega un mic dialog, l-am contactat telefonic cu o săptămînă înainte. Numai așa am reușit să-l prindem liber preț de cîteva ceasuri. Însă, chiar și așa, discuția a fost tulburată de problemele instituției pe care a reușit să o țină pe linia de plutire de peste trei decenii. Dacă ne gîndim bine, Ovidiu Bălan este singurul director de instituție publică rămas în funcție și după evenimentele din 1989. „M-am gîndit în 1990 să plec. Chiar am convocat o întrunire cu toți cei din Ateneu în acest sens. Erau vremuri tulburi, în care directorii primeau tot felul de mesaje și amenințări din parte unor indivizi. Eu nu-mi doream așa ceva și am invitat colegii să aleagă pe altcineva în postul de director. Însă majoritatea s-au împotrivit, au votat să rămîn tot eu”, spune maestrul.
Copilăria – un sprijin pentru sufletul mereu tînăr
Cel mai cunoscut și mai apreciat om de cultură băcăuan în viață s-a născut în urmă cu 61 de ani, la 11 august 1942, în comuna Corbița, județul Vrancea. „M-am născut într-o familie simplă, de agricultori. Părinții mei, Vasile și Tăsica, erau gospodari, care-și vedeau de pămînt. Am avut 10 frați, dar doi au murit la vîrste mici. Am crescut opt, iar acum mai sîntem în viață șapte”, a început șirul mărturisilor.
După primele cuvinte ce au amintit de copilărie, maestrul s-a cufundat în fotoliu, și-a îndreptat privirea spre geamul biroului și l-am simțit cum, din străfundurile ființei sale, ies la lumină momente pe care, cu toții, le purtăm cu noi dincolo de această lume. „Mi-au rămas în memorie meleagurile natale. Îmi revin în fața ochilor serile, mai ales sîmbăta și duminica, cînd veneau în sat formațiile de suflători sau fanfarele, și se anunța horă”, ne-a povestit el. Despre acea perioadă mirifică a vieții ar fi fost multe de depănat, mai ales că „perioada copilăriei a fost foarte bogată în amintiri care au avut un rol important în formarea mea ca om”. Înzestrat de Dumnezeu cu memorie muzicală, Ovidiu Bălan a recunoscut că atracția față de muzică a resimțit-o încă de mic copil. „Mi-au rămas imprimate multe melodii populare. Și acum, dacă stau și mă gîndesc, aud sunetele cobzarului Toflea, din satul Toflea, unde erau mulți muzicanți foarte cunoscuți. E de ajuns să le aud numele: Gheorghe Trancu, Ion Cobzaru”.
Ca mulți alți copii de vîrsta sa, Ovidiu Bălan s-a lăsat sedus de muza Euterpe, într-un mod simplu și cît se poate de natural. „Îmi confecționam singur fluiere din lemn de soc, imitam vioara din coceanul de porumb. Mai mare fiind, ciopleam formatul viorii de care legam ață de cusut de cînepă în loc de corzi”. Anii au trecut și acele momente au căpătat în mintea viitorului dirijor semnul distinct că „eram direcționat spre muzică”.
Chipul mamei
Lîngă acele clipe, în mintea maestrului mai răsună, și după o jumătate de veac, cuvintele pe care i le spunea mama: „cum îți vei așterne, așa vei dormi”. De fapt, mama a reprezentat și a rămas pentru Ovidiu Bălan unul dintre punctele sensibile. „Ne spunea tot timpul, cînd eram acasă: vă cresc și vă învăț, și dacă mă veți asculta veți ajunge bine în viață. Și a ajut dreptate”, ne-a mărturisit el.
Pomenind aceste învățături părintești, chipul zîmbitor al maestrului se transfigurează brusc. „E dureros că la ora actuală mama a rămas singură în satul natal. Merg foarte rar la dînsa și ar trebui să-mi fie rușine. Dar sînt ceilalți frați care merg mai des. Fără doar și poate că dacă nu erau frații mei, aș fi mers eu acolo”, a declarat ferm convins.
Prima legătura cu muzica profesionistă
Primul contact cu o formație profesionistă de muzică a avut loc la vîrsta de 13-14 ani. „Prin 1955, cînd eram elev la Moinești, am fost cooptat în «fanfara petroliștilor», și am reușit să mă apropii mai mult de pasiunea vieții mele”. La scurt timp după aceea, Ovidiu Bălan a dat admiterea la Liceul de Muzică din București, unde a reușit fără nici o problemă. „Dumnezeu m-a călăuzit spre muzică”, a mărturisit el. O dată cu anii de liceu s-au manifestat și revelațiile inefabile de care este părtaș în viață orice sprit artistic. „Într-o zi am găsit în podul casei unui unchi un gramofon. L-am șters de praf și am pus un disc cu Rapsodia a II-a de George Enescu. A fost ceva extraordinar”, și-a amintit maestrul. Mai tîrziu, în perioada studenției, și-a făcut singur un patefon.
Anii studenției
În 1963, Ovidiu Bălan a fost admis ca student la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București. „Am ținut să fiu cît mai bine pregătit, mai ales că pe atunci circula o vorbă: dacă nu poți să fii un bun instrumentist, ai șanse să devii dirijor; dacă nu ești un bun dirijor, ai șanse să ajungi un compozitor; dacă nu ești un bun compozitor, poți să devii un critic muzical. Ori, m-am străduit să-mi ordonez activitatea pe cît mai multe planuri. Primul era studiul la instrument. Eu aveam trombonul ca instrument principal și pianul ca secundar. În al doilea rînd, aveam funcția de secretar pe Facultate. Și, nu în ultimul rînd, mă pregăteam pentru a fi dirjior. Începusem să am o formație de muzică de cameră cu care am dirijat în primă audiție o lucrare a lui Paul Rogojină”, ne-a povestit maestrul.
Însă studenția tînărului Bălan nu poate fi desprinsă de chipul mentorului și magistrului. „Profesorul Dumitru Bughici m-a recomandat maestrului Iosif Conta. După primul contact cu dînsul, am avut în mine permanent o energie pozitivă. Mergeam să audiez cursurile lui și, țin minte că, la una din ore m-a pus să dirijez. Atunci, a spus celorlați studenți: «Țineți minte! El va deveni dirijor». Și a avut dreptate. S-a ocupat de mine foarte serios și nu a avut niciodată o pretenție materială”, a descris el, în cîteva cuvinte, figura celui pe care mulți dintre noi îl cunoaștem doar din coloanele sonore ale unor filme românești.
Scurte mențiuni despre familie
Ca student la Conservator, în anul IV, Ovidiu Bălan și-a cunoscut și viitoarea soție, Delia Aurelia. „Întîlnirile noastre studențești erau la sala „Ateneu”, la sala Radio. Îmi plăcea să merg și la ceaiuri. Într-una din zile am cunoscut-o și pe Delia. Era studentă în anul I. Ne-am căsătorit imediat cum am absolvit eu Facultatea, în 1969. Avem doi copii: un băiat și o fată. Ovidiu Aurelian, deși a început tot cu muzica, a terminat Informatica, iar fata, Otilia, a terminat Temple University în Philadephia (S.U.A.). A făcut muzica acolo, pianul, apoi Science Computer. Amîndoi lucrează în domeniul informaticii peste ocean. Le ducem dorul mereu, însă sînt sigur că acolo fac ceea ce au văzut aici, și fac cinste națiunii noastre”, ne-a zis Ovidiu Bălan.
Primii pași în Bacău
Ovidiu Bălan a ajuns la Bacău cu ocazia concursului pentru postul de dirijor al Filarmonicii „Mihail Jora”, din 26 septembrie 1968. „A fost o lucrare a providenței. Ca student am fost propus pentru o bursă de studiu la Viena. Am trecut toate testele, însă am picat examentul de limbă. Neavînd punctajul necesar, n-am reușit să plec cu acea bursă, dar m-am prezentat la postul de dirijor la Bacău, care apăruse chiar atunci. Și așa, am ajuns aici”.
La Bacău, termenul de cultură în general, și cultură muzicală în special, nu poate fi disociat de numele lui Ovidiu Bălan, omul care a reușit să obțină pentru orașul lui Bacovia ridicarea unui ansamblu cultural unic în țară, în anii postbelici. „Prima sală construită a fost una de repetiții, lîngă Centrul Județean de Cultură, iar spectacolele le dădeam la Teatrul „Bacovia”. Era foarte greu mai ales că acustica sălilor era diferită. Am tot insistat la autoritățile de atunci să facem o sală pentru Bacău. După incendiul izbucnit la Școala de Artă, am pornit cu ideea de a face un complex muzical. Am făcut argumentarea necesară și am început lucrul. Trebuie să spun că ideea de bază a fost de a construi o sală de muzică pentru Bacău, și au fost mulți oameni care m-au susținut. Nu știu cum se schimbase legislația în 1983 și, în momentul cînd am terminat școala, trebuia să sistăm toate lucrările de construcție. Dar, Alexandrina Găinușă, prim-secretarul județului, a declarat sala Ateneu făcută în proporție de 75 la sută, deși aceasta era la nivelul 0. A fost un act de curaj, datorită căruia am reușit să ridicăm sala «Ateneu»”, a povestit maestrul Bălan.
De altfel, insistența lui și înțelegerea autorităților de atunci față de această doleanță artistică au făcut din Bacău un oraș invidiat. „Nici un oraș din țară nu s-a bucurat de o sală de spectacole nouă după 1944”, a precizat el.
Relațiile cu regimul comunist
Directorul Filarmonicii din Bacău a reușit să se păstreze distant de orice tip de discuție politică, întreținînd relații normale cu toate autoritățile. Una din întîmplările care i-au creat un nume respectat în rîndul comuniștilor s-a petrecut la Casa de Cultură. „Era un concert la care dirijam Simfonia a IX-a de Beethoven. Ca de obicei, trimiteam invitații la toți factorii de răspundere din județ. Întîrziind cîteva minute, Gheorghe Roșu, prim-secretarul de atunci, care venea destul de des, nu a putut accede în sală deoarece era arhiplină. După acel moment, în loc să fie supărat, ori să aibă patima orgoliului, la fiecare plenară mă dădea ca exemplu. Toți mă respectau și mă ajutau cu orice problemă aveam nevoie pentru instituția pe care o conduc”, a recunoscut Ovidiu Bălan.
Cele mai dificile momente
În cariera de director a maestrului Bălan, cea mai grea perioadă a fost cea dintre 1985 și 1990. Mulți dintre noi ne amintim că seara meargeam să vizionăm filme ori să cumpărăm cîte ceva din „Ateneu”. „Au fost ani în care instituțiile de cultură trebuiau să acopere autofinanțarea sută la sută. Atunci a trebuit să ne angrenăm într-o serie de activități auxiliare activității noastre, a afirmat directorul Bălan. Ni s-a permis să desfășurăm activități comerciale pe lîngă cele artistice. Am deschis un magazin alimentar, la care am fost ajutați de diferite I.A.S.-uri, Avicola. Primeam produse, iar rabatul comecial ne revenea. Eram la un moment dat singura instituție de cultură din țară care asiguram salariile lunare integral”. Adaptarea nevoită la condițiile sociale ale regimului aflat în agonie nu a modificat structura interioară a dirijorului încrezător în puterea sa. „Atunci era foarte ușor să abandonezi, dar am găsit o susținerea puternică în suflet. A existat în mine acea forță a harului care m-a susținut pînă în ultimul moment”, și-a reamintit el. Chiar și așa, maestrul a recunoscut că „pînă în 1985, nu credeam că o să se ajungă la așa ceva. Vă dați seama ce însemna să treci de la vînzarea produselor la îmbrăcarea fracului și să intri la concerte”. Acum, cînd s-a așternut cenușa timpului peste vremuri, maestrului nu-i vine să creadă că s-a întîmplat așa ceva. „Aș vrea să cred că o asemenea perioadă nu se va mai repeta”, a fost singurul lui comentariu.
Enescu exersat la -40 de grade
După cum se știe, în cadrul schimburilor culturale efectuate între țările fostului bloc comunist, artiști și oameni de cultură români plecau în alte state socialiste pentru a reprezenta imaginea țării. Ovidiu Bălan, în calitate de dirijor, a avut ocazia de a călători în locuri dintre cele mai interesante pentru un român. Chiar dacă în fiecare punct de sosire, la fiecare aeroport, era întîmpinat de un individ „care nu se dezlipea de el, la urcarea în avion, la întoarcere”, maestrul Bălan și-a văzut liniștit de actul artistic pentru care a fost menit. „La sfîrșitul anilor șaptezeci am ajuns tocmai la Ircuțk, în îndepărtata Siberie. Am fost impresionat să văd oameni îmbrăcați cu pufoaice, care doreau să facă muzică. Erau minus 40 de grade afară și ei exersau Rapsodia I de Enescu. Majoritatea instrumentiștilor făceau parte din școlile de muzică de la Moscova sau Petersburg (Leningrad pe atunci). Erau foarte buni”, ne-a povestit Ovidiu Bălan. Interesantă a fost pentru el și întîlnirea cu unii artiști care erau din Chișinău. „Am cunoscut cîțiva oameni de peste Prut. Mi-au spus discret că sînt din Basarabia, dar în limba rusă, deoarece nu aveam voie să discutăm în limba română”, a continuat el.
Dacă Ircuțk a însemnat nostalgia și durerea întîlnirii cu românii ce nu-și puteau vorbi limba maternă, celălalt centru în care a dirijat, Novosibirsk, a consemnat o întîlnire de gradul III. „La începutul anilor ’80 am ajuns și la Novosibirsk, capitala Siberiei. Am dirijat cîteva concerte de muzică contemporană românească și la Akademgorodok, orășelul academicienilor. Am aflat că acolo era creierul academicienilor din U.R.S.S, adică erau adunați oameni de știință care făceau cercetări științifice. Se simțea prezența unor persoane distinse în sală”, ne-a mai povestit maestrul, mirat la acea dată că, în asemenea locuri, la marginea lumii, există viață și cultură. O altă deplasare care a rămas în memoria lui a fost cea din Cuba. Și nu pentru că era un stat comunist în cealaltă parte a planetei, ci pentru că acolo a realizat integrala creației Brahms. „A fost o experiență extraordinară. Cubanezii se ocupau foarte bine de oaspeți. Puteam să lucrez cît doresc”. Și în Cuba, Ovidiu Bălan a știut să evite orice discurs cu tentă politică. „N-am intrat în nici un dialog cu orientare politică, chiar dacă au fost unii care au mai încercat să ne tragă de limbă. Fiind un vestitor al valorilor muzicale românești, m-am străduit să apăr interesele națiunii. Ceea ce era acasă, era acasă; iar ce era acolo era cultură pentru mine”, a afirmat el.
Toate aceste ieșiri în afară, contacul cu lumea muzicală ce depășea sfera intereselor politice, au constituit pentru Ovidiu Bălan tot atîtea prilejuri de a se întări sufletește. „Aceste experiențe au însemnat finisarea mea spirituală și aducerea aminte, de fiecare dată, de unde am plecat; niciodată prilej de infatuare”.
Copiil fiind a fugit din spital pentru a participa la slujba de Înviere
Crescut, educat și format într-o familie numeroasă, Ovidiu Bălan a păstrat, indiferent de vremuri, credința moștenită de la părinți. Și, asemeni altor copilandri, nu a fost lipsit de momente în care zelul ortodox l-a făcut să treacă peste orice barieră pentru a ajunge în fața icoanelor. „De mic copil, familia mă ducea la biserică. Odată, cînd eram elev în clasa a VI-a, m-am îmbolnăvit de icter și am fost internat în spital. În noaptea de Înviere am ieșit pe furiș pe geam și m-am dus la biserică”, și-a amintit el. Nici sub comuniști nu a avut probleme din cauza credinței. „Nu mă ascundeam să intru în biserică nici sub comuniști. Nu am avut niciodată probleme de acest gen”.
De fapt, în opinia sa, „credința este o stare sacră care trebuie să existe și pe care oamenii au văzut-o în istorie”. Practic, și destinul artistic al lui Ovidiu Bălan s-a consemnat tot prin intermediul bisericii: „în august 1958 am fost la o mănăstire. Atunci cred că s-a hotărît destinul meu muzical. Am simțit, și fizic, acea emoție sacră în biserică”.
Anii au trecut, oamenii s-au schimbat, dar pentru maestrul Bălan contactul cu Providența a rămas același. „În Italia, după un concert susținut cu Filarmonica „M. Jora”, am avut ungrav accident de circulație, undeva pe un deal. Oamenii erau disperați că nu mai aveam mașină de întoarcere. Fără să-mi manifest tulburarea în fața lor, m-am retras în singurătate și, după o oră, am simțit o liniște profundă în mine. Apoi, la scurt timp, am primit un telefon prin care ni s-a oferit un autocar pentru a ajunge acasă. Dumnezeu m-a ajutat întotdeauna”, a mărturisit el.
Ce înseamnă să fii dirijor?
Pentru mulți dintre cei neștiutori, a fi dirjor înseamnă a te urca la pupitru și, cu ajutorul unei baghete, să dai din mîini în stînga și dreapta pînă obosești. „În zodia noastră este prezis să ajungem primar în sat”. Chiar dacă n-a fost așa, a ajuns dirijor. „Dirijorul este conducător. Deja dacă sînt cinci oameni, aceștia au nevoie de cineva să-i coordoneze, să le unească vocile sau instrumentele, să construiască ceva cu ele. Dirijorul trebuie să dea sens tuturor acestor voci. El trebuie să scoată în fața publicului imaginea generală a unei partituri”, a explicat Ovidiu Bălan. Însă șirul justificărilor nu s-a terminat. „Dirijorul trebuie să fac publicul să înțeleagă sensul unei simfonii, al unei uverturi. Trebuie să aibă capacitatea de a conduce, de a gîndi cu o fracțiune de secundă înaintea instrumentistului, a continuat el. De asemenea, dirijorul trebuie să fie și un «administrator» muzical. Trebuie să cunoască tot ce depinde de scenă și de concert: distanța între muzicieni, între pupitre etc. Trebuie să fie un bun strateg și să dețină un complex de calități”. În șirul atîtor imperative, maestrul este sigur că „pentru așa ceva trebuie să fii predestinat. Pe lîngă voință trebuie să existe și putință interioară”.
Gînduri de viitor
Alături de Iulian Antonescu, Ovidiu Bălan este una din personalitățile culturale ale orașului, fără de care ar fi fost dificil să vorbești despre cultură. Cum și-a petrecut, statornic, viața pe meleagurile băcăuane, maestrul Bălan, are toate motivele să viseze cît mai frumos. „Pentru Bacău, îmi doresc ca această instituție să dăinuie, să se dezvolte. Este timpul ca și aici să existe o Facultate de Muzică, întrucît a sosit momentul de preluare, predare a generațiilor. Este însă timp să-i stimulăm pe tinerii muzicieni, oferindu-le măcar o locuință, pentru că salariile sînt încă mici. Mulți preferă să facă altceva decît să-și asume destinul muzical. Și noi am pierdut mulți instrumentiști valoroși care, după 1989, au plecat în Vest, pentru că salariile erau mai mari. Pe aceștia nu i-am condamnat niciodată, deoarece nu le puteam oferi cît ceilalți de dincolo”, a zis el.
Maestrul a ținut să sugereze părinților să-și îndrepte copiii spre școlile de muzică. „Conctacul cu un instrument muzical îți dă și posibilitatea de a da ordona în interior. În Occident și în SUA, foarte mulți oameni au depășit momente de criză studiind un instrument muzical”.
Neutru din punct de vedere politic, Ovidiu Bălan nu a spus decît un singur lucru: „Indiferent de cine ajunge la conducerea urbei, trebuie să înțeleagă că aceste unități de cultură trebuie să existe dincolo de factorul politic. Numai așa, aceștia se vor achita de obligația de a forma generații sănătoase”.
Lasă un răspuns