Constantin CĂLIN
Deși am primit-o de cîteva luni, nu am reușit să scriu despre ultima carte a lui Marius Mircu, „Am visat că sînt scriitor” (Ed. Glob, Bat-Yam, Israel, 2002). Are un titlu frumos – nostalgic, patetic și trufaș, deopotrivă, care-mi amintește de versul lui Eminescu din „Icoană și privaz”: „Și-am visat odată să fiu poet…”. Nu-i exclus ca unii dintre cititori să întrebe imediat: „Dar cine e Marius Mircu?” E cel mai în vîrstă (94 de ani) și cel mai prodigios scriitor israelian de limbă română. S-a născut la Bacău, în 1909 și e fratele mai mare al prozatorului Marcel Marcian, care trăiește la București și al academicianului Solomon Marcus. A părăsit România în 1987, la 78 de ani, dar plin de vitalitate, capabil să-și reia în noul mediu cultural activitatea publicistică și culturală, nu oricum, ci într-un ritm debordatnt. Acest ritm e cu atît mai uimitor, cu cît (o spun pentru cei care nu l-au cunoscut direct și nici din fotografii) Marius Mircu nu e un Superman, ci un om mărunt, subțire, uscat. Insignifiant ca alură, el apare interesant însă cînd îi privești atent capul: mare, cu trăsături bărbătești accentuate, sculptural. Poartă ochelari groși, după care se ascund niște ochi neliniștiți, avizi să descopere sau să recunoască lumea din jur. Are sînge de reporter (cuvînt accentuat de el pe ultima silabă) și o curiozitate insațiabilă. L-am invitat cîndva la o întîlnire cu jurnaliștii băcăuani: de la hotel pînă la redacție mi-a pus o sută de întrebări și tot pe atîtea spre drumul înapoi. Mergea iute, adulmecînd aerul, excitat parcă de o pradă invizibilă, căutînd – lucru care m-a surprins – nu amintiri, ci noutățile orașului.
Vioiciunea e și principala caracteristică a scrisului său, care îmi place, în ciuda „imperfecțiunilor”, destul de multe, și a gustului vechi pe care îl trezește ici-colo. Pentru unii, el e succesorul lui Șalom Alehem”, clasicul literaturii idiș: pentru alții, chiar „egalul” lui. Onorante, aceste comparații îi umflă pieptul de mîndrie. Pînă la un punct, ele chiar sînt adevărate: în privința subiectelor, a manierei (una previzibilă în linii generale, dar imprevizibilă în detalii), ba și a ticurilor de limbaj! Marius Mircu e, totuși, mai puțin elaborat decît precursorul său, mai puțin artist. El și-a făcut un mit din cantitate: îi place să se știe autorul a 60 (șaizeci) de volume, cu care să ocupe aproape doi metri din rafturile Bibliotecii Naționale din Ierusalim. Și, după declarațiile din acest volum, de o irepresibilă bravadă, avîntul său editorial nu-i încă terminat. Are și o teorie (imposibil de susținut cu exemple) conform căreia cantitatea duce fatal la calitate”. O asemenea stare de spirit e contrară ideii de migăleală , de muncă pe text, de teamă în fața banalităților sau a greșelilor de tipar, pe care, lipsit de răbdare, le îndreaptă în al treisprezecelea ceas, după imprimare, ori le ignoră. Astfel, de-o pildă, la distanță de cîteva pagini, numele originar al ziaristului ieșean ce semna C. Săteanu apare scris în trei feluri: Carol Schoenfeld, Iosef Schoenfeld și Iosif M. Șenfeld. Dar ce contează!…
A-i cere lui Marius Mircu să fie analitic, subtil, ori a-l controla la amănunte, nu-i cea mai bună cale de a-l citi. Farmecul lui stă în faptul că te duce cu vorba: trece de la una la alta, face raționamente ciudate, simplifică, amplifică, complică, multiplică, inventează diverse situații simetrice, rezumă, repetă, avansează ipoteze peste ipoteze, le abandonează, citează din cei mari, mimează naivitatea, intră în acroșaje, se retrage, formulează opinii riscante, bate obrazul cui trebuie, întreabă, incită, introduce poante și jocuri de cuvinte, se amuză, devine serios, și așa mai departe. E mereu variat, petulant, direct, simplu, ca un povestitor oral ori ca un foiletonist de odinioară, și niciodată plictisitor, chiar și atunci (i se mai întîmplă) cînd e excesiv. Principala sa calitate o constituie ușurința cu care își găsește subiectele. Aproape totul, pentru el, e pretext de literatură: o discuție cu „medicul de casă”, vizita unor nepoate, un lapsus memoriae, o controversă asupra rolului sării în bucate, dificultățile nașterii unei cărți, obținerea unui premiu etc.
Centrată pe tema scrisului și a condiției scriitorului, cartea recentă surprinde, pe lîngă visele legate de profesie, și un vis extravagant: „Am visat că sînt milionar”. Din păcate, cele șaizeci de volume și cele „cîteva sute de mii” (!) de articole publicate în țara de origine și în Israel nu l-au îmbogățit pe Marius Mircu. Înțelept, el s-a mulțumit că fiecare carte apărută i-a subvenționat-o pe următoarea. Și nu s-a întins mai mult decît l-a ținut plapuma. Aceasta pe care o comentez aci, o combinație de texte vechi și noi, a fost scoasă într-un tiraj de „101 exemplare”: „jumătate oferite onorific bibliotecilor publice, cercetătorilor, presei, etc, etc, adică celor ce pot și trebuie să cumpere cărți”, iar jumătate pentru foruri, somități și prieteni, care în astfel de ocazii „ies la iveală cu duiumul”. Se înțelege, pentru el a păstrat ultimul exemplar! Reciclate, necazurile, șicanele, animozitățile, dar și gesturile de prețuire, devin desigur, ulterior, materia unei schițe sau unei conferințe, care și ea e un fel de schiță ori povestire. De altminteri, în cazul său, dezvoltarea s-a produs în cerc, scriitorul (rămas în esență reporter) povestindu-se pe sine în zeci de ipostaze și variante, amestecînd biografia cu ficțiunea jubilînd la nesfîrșit încît, cred, îi vine greu lui însuși să le disocieze, și fără a schimba uneltele. Pentru cineva care ține la ideea de autenticitate, literatura sa trezește îndoieli. Totuși, Marius Mircu e și autor de cărți cu caracter documentar, istoric, dintre care, probabil, cele mai citite sînt acelea despre Ana Pauker. Două texte de această factură au fost incluse și în „Am visat că sînt scriitor”: „Evreii în presa română dintre cele două războaie mondiale” și „Scriitori evrei excluși”. „Evreul – spune Marius Mircu – se naște ziarist”, de aceea „gazetăria este, în mare măsură, o meserie evreiască”. După socotelile sale, în presa românească interbelică au activat „cam 50 % evrei, unii chiar și în presa de dreapta (deși „evreu și democrat sînt noțiuni – rude de gradul întîi”), iar după 1944, acest procent a fost depășit. Una din consecințele acestei stări de lucruri (evident, cea negativă), a fost apariția unor reacții antisemite în interiorul breslei și radicalizarea energumenilor naționaliști, „mai cu seamă în nemaipomenita lună iunie 1936”. Atunci, cete de huligani ar fi atacat chioșcurile care vindeau „Adevărul” și „Dimineața”, ziare considerate „jidovite”, și i-ar fi ciomăgit pe cîțiva jurnaliști. N-am la îndemînă colecțiile ca să verific aceste afirmații, dar așa o fi fost! Curios, însă, Mihail Sebastian nu pomenește, în „Jurnalul” său de asemenea incidente, și nici Stelian Popescu, directorul „Universului”, cel care a lansat sintagma „Era evreilor”, presupusul lor instigator, nu se referă, în „Amintiri”, și la ele. Și mai surprinzător, Sebastian nu consemnează nici celălalt eveniment grav, din noiembrie 1941: interzicerea a 42 de scriitori evrei, printre care și autorul nostru, de a figura în librării și biblioteci, deși era inclus în această listă! În asemenea chestiuni aș fi vrut ca Marius Mircu să meargă mai „a fond”, să fie mai precis și mai argumentat, or la el aproape totul capătă desfășurare de poveste. Unii vor vedea în asta numai defectul, eu văd însă și o calitate: aceea că nu are nimic de fanatic în sufletul lui, că rămîne cinstit chiar dacă, pe ici – pe colo, mai improvizează ori mai exagerează. Fidel temperamentului pe care-l are, de om isteț și jovial, dinamic și năstrușnic, el moralizează și sfătuiește fără asprime, ca din mers, lejer, dar bine plasat. „Nu umorul mă caracterizează, cred că ironia”, zice el. Eu aș adăuga că ambele. Iată, ca dovadă, acest mic buchet de „proverbe” culese din „Am visat că sînt scriitor”, în care nu o dată autoironia trece înaintea ironiei: „Ziaristica este o scară potrivită pentru a te cocoța scriitor. Ziariști sînt mulți; cîțiva pe cap de cititor; dar nici scriitori nu-s puțini; cîțiva cititori pe cap de scriitor”. „Fiscul, cînd îți scrie, îți cere, nu-ți dă!”/ „În viață dacă nu alergi, ești alergat”./”Nu sufăr să am datorii decît cele de încasat”. / „Important nu e cît iei (e vorba de pensie – n.m.), ci cît o iei”. /”Tot mai bine e să te vadă un singur medic toată viața, decît o mie, fiecare cîte o jumătate sau un sfert de oră!”. E posibil ca zîmbetul lui Marius Mircu (pe care i-l simt sub numeroase fraze) să nu placă esteților de la noi ori de la Tel-Aviv, el place însă cititorilor de condiție modestă, „oameni obișnuiți”, nealterați de ipocriziile și rafinamentele vieții de azi. Cu asta, am ajuns la o problemă mai delicată, care nu e numai a lui Marius Mircu, ci și a altor scriitori israelieni de limbă română: problema publicului cititor. Cui se adresează ei? Românilor din România sau „românilor” din Israel? Scriind, ei merg spre trecut ori spre viitor? Dilema aceasta se reflectă în vocabular, în aluzii, în semnificații. Neîndoielnic, ceva rămîne neînțeles fie de unii, fie de alții. De exemplu, lectorul din Bat-Yam, îndeosebi cel tînăr, nu va ști niciodată, presupun, cîtă duioșie și cît amar cuprinde vorba „Bacăul nostru”, pe care surîzătorul Marius Mircu o repetă adesea!
Lasă un răspuns